KAIRA | 3

5

        Iese din mașină cu ea în brațe, chiar dacă e conștient că poate să meargă și pe jos.
— Daniel, mă descurc. Îi spune și își șterge lacrimile cu mâna dreaptă, cea neaccidentată.
— Știu. Taci din gură și ține-te bine!
        Aceasta face ce i se spune și îl apucă de gât mai bine, apoi începe să fugă spre ușile spitalului. O asistentă îi întâmpină, alarmată.
— Are nevoie de ajutor medical. Cred că și-a scrântit mâna sau ceva de genul! vorbește rapid, apoi o lasă jos și se uită în ochii ei pentru ultima dată înainte ca asistenta să o ia de lângă el.
Acesta trage aer în piept lung, apoi expiră cu calm. E conștient că de acum încolo e treaba medicilor, însă tot îngrijorat e. Nu vrea să știe că e rănită în vreun fel. Nu acceptă. Ține prea mult la ea, iar faptul că azi a văzut-o plângând din toate puterile, l-a marcat.
Kaira nu plânge în fața nimănui. Nici măcar când erau mici și se lovea, nu plângea. Se ducea în casă și nu mai ieșea din camera ei până nu se potolea. Astăzi i-a arătat o parte sensibilă... O parte vulnerabilă pe care Daniel nu a văzut-o până acum. Era curios să o vadă, dar acum regretă că și-a dorit asta.
— Dumneavoastră sunteți bine? îl întreabă o altă asistentă, făcându-l să revină cu picioarele pe pământ.
— Um... da. Sunt bine, mulțumesc.
   — Sunteți parte din familie?
— Nu. Suntem prieteni.
— Îmi poți da câteva date personale despre domnișoara de dinainte? aceasta continuă, apoi îl trage mai aproape de ea.
— Dacă sunt nevoit, da.
— Trebuie. Numele și prenumele fetei?
— Kaira Wilson.
— Vârsta?
— Șaptesprezece ani.
— Numele și prenumele părinților?
— Mike și Mirryam Wilson.
— Trebuie să îi contactăm părinții. Aveți vreun număr de telefon al vreunuia dintre aceștia? îl întreabă, iar acesta își scoate telefonul ca să verifice.
Nu are niciun număr de telefon de-al lor, dar îl are pe al fratelui său, ceea ce îl înspăimântă.
— Nu am. Dar am numărul fratelui ei. Merge? se încruntă confuz.
— Da. Orice contact din familia ei este potrivit.
Acesta începe să dicteze numărul de telefon al lui Landon, cu un tremur în glas. I-a promis că va avea grijă de ea, iar faptul că și-a fracturat mâna în mașina lui din cauza unui băiat, e greu de explicat. Știe că nu va scăpa așa ușor.
— Mulțumesc. Poți lua loc acolo! îi indică spre scaunele din spatele său.
Acesta refuză să stea jos, așa că iese afară din spital ca să ia aer.
Nu îl ajută.
Se stresează, chiar dacă nu e o situație atât de gravă. Însă pentru el e. Simte o presiune în piept de care nu poate scăpa.
Pleacă spre mașină, iar primul lucru pe care îl face este să se uite prin ea după vreun pachet de țigări. Nu fumează de obicei, însă acum o consideră ca pe o distragere bună. Găsește unul pe jumătate gol în cotieră, dar și o cutie de chibrituri. Își aprinde țigara și se sprijină de portiera de pe partea pasagerului, imediat după ce o închide. Își aprinde țigara și trage din ea, începând să tușească scurt după primul fum. Mai trage unul și încă unul, până când telefonul începe să îi sune în buzunar. Îl scoate, iar numele lui Landon apare pe ecran.
Acesta răspunde fără ezitare.
— Ce naiba ți-am spus eu, Dan? mârâie în telefon, iar Daniel oftează lung.
— Știu, omule. Am dat-o în bară, dar nu eu sunt de vină de data asta. Nu sunt Nostradamus să știu ce apucături are sor'ta! spune și trage din țigară lung.
— Fumezi? îl întreabă zâmbind.
— Nu.
— E clar. Credeai că vin în San Francisco și îți crăp capul, nu? râde, apoi câteva țipete se aud în difuzor. Maison, las-o pe sora ta în pace! MAISON! Scarlett, avem o problemă!
— Nu te descurci cu gemenii? râde Daniel în timp ce aruncă mucul de țigară pe jos și îl calcă.
— Cu greu. Dacă nu ar fi fost Scarlett aveam păr alb în cap până acum.
Amândoi râd, apoi oftează.
— E gol San Francisco fără tine și mașina ta, frate! îi mărturisește și zâmbește strâmb, iar Landon chicotește trist.
— Am o familie acum, Dan. Plus afacerea. Totul merge ca pe roate.
— Sunt conștient de asta, însă spun doar realitatea. E nașpa să fii singur în ditai orașul.
Un oftat lung se aude de pe cealaltă parte liniei telefonice, apoi alte câteva țipete.
— Știu că sora mea e nesăbuită, dar niciodată nu s-a ajuns să își rupă ceva din cauza nervilor. Află care e motivul și mai bine ai și rezolva toată treaba asta ca să nu vin eu acolo și fac totul în stilul meu. Mă cheamă datoria. Ne mai auzim.
— OK. Ai grijă!
— Și tu, dar și de sora mea în continuare.
— Mereu o fac.
Conversația se încheie, iar Daniel se grăbește din nou să intre în spital.
Va avea grijă să rezolve situația cum știe el mai bine.
— Am ratat ceva? o întreabă pe asistenta căruia i-a dat datele mai devreme.
— Nu ai ratat nimic! răspunde Kaira în locul femeii, imediat ce apare în spatele lui.
Acesta răsuflă ușurat. Se apropie de ea și îi studiază mâna bandajată, apoi se uită în ochii ei, dar ea îi evită privirea.
— Sunt bine, Daniel. Serios. Nu mai ai de ce să îți faci griji! clipește des, explicându-i.
— Știu asta. Acum haide! își lipește palma de spatele ei și o împinge ușor spre ieșirea din spital. Mulțumim! strigă spre asistentă, iar aceasta le face cu mâna și zâmbește.