KAIRA | 3

7

        A trecut de ziua de duminică cu bine. Pumnul îi e învinețit alocuri, dar nu îl mai deranjează. S-a bătut de când se știe și e obișnuit cu durerea asta. Singura durere pe care nu o va suporta e cea sufletească când o va pierde pe Kaira. E pregătit să o înfrunte și să îi spună că a făcut asta pentru binele ei.
        Se îmbracă cu o pereche de pantaloni dintr-un material tare, largi cu imprimeu de armată și un tricou negru, apoi își trece mâinile prin păr de câteva ori ca să-l aranjeze. Aruncă o gumă mentolată în aer, prinzând-o în gură și o mestecă în timp ce se încalță cu o pereche de bocanci joși din piele.
— Unde pleci din nou, copile? vocea mamei sale se aude din spate, făcându-l să tresară fiindcă a crezut că e singur.
        Acesta se întoarce cu un zâmbet forțat pe buze. Nu vrea să-i spună unde se duce, fiindcă astfel ar îngrijora-o.
— Dau câteva turi cu mașina. Atâta tot.
— Așa ai spus și aseară, Daniel, și ți-am găsit tricoul. Sunt foarte sigură că pata aia nu e de ketchup sau vopsea. Știu că mă minți! se apropie de el, iar acestuia i s-au blocat cuvintele în gât. Ce se întâmplă cu tine? Vi peste miezul nopții și miroși a țigări sau ești vânăt. Cine te agresează, Dan? Putem să anunțăm poliția.
— Nu e treaba ta, mamă. Nu mă agresează nimeni, spune și se grăbește să iasă ca să evite discuția.
— Nu mă minți, Daniel Twist. Sunt mama ta! se răstește la el, iar acesta se apropie rapid de ea, nervos.
— Am spus că nu e treaba ta. Am grijă de mine!
— Atâta timp cât trăiești sub acoperișul meu, e treaba mea! mârâie la el, împungându-l cu degetul arătător în piept.
— Se poate rezolva! Crezi că îmi e greu să dorm în mașină? își încrucișează mâinile la piept, iar mama sa cedează. Crede-mă, mamă. Nu vrei să fie treaba ta.
        Se apleacă și îi sărută fruntea, apoi o strânge într-o îmbrățișare scurtă.
        Niciunul nu mai scoate vreun cuvânt, doar ea se uită cum copilul îi pleacă în ghiarele primejdioase ale libertății. Tatăl lui a murit când acesta era micuț din cauza unei lovituri puternice în piept ce i-a oprit inima pe loc. Tipul a fost acuzat de crimă, iar acum zace în închisoare de șaptesprezece ani și încă mai are. De la cinci ani, mama sa îl crește singură. S-au descurcat greu la început, însă acum le e bine. S-a împrumutat de pe peste tot, iar când Daniel a crescut și a prins mânia vitezei, au depins de banii câștigați din cursele sale. A fost nevoit să o mintă, spunându-i că s-a angajat ca mecanic undeva la marginea orașului, datorită faptului că de multe ori venea murdar de ulei sau vaselină pe haine. Într-adevăr, repara mașini sau motociclete, doar că în atelierul de pe pistă.

        Intră în mașină, gata să plece spre liceul Kairei. Vrea să vadă cu ochii lui dacă Logan îl ascultă cu adevărat sau dacă îi mai trebuie un pumn în burtă.
        E prima zi a săptămânii, iar orașul nu e de partea lui. Ajunge cu greu. Parchează mașina în fața aleii liceului, apoi coboară și studiază persoanele din jur. Nu vrea să atragă prea mult atenția asupra lui, dar se pare că e nevoit, fiindcă nu o găsește. Se ridică de pe capotă și pornește spre elevii care vorbesc sau râd, dar atenția lor se îndreaptă imediat spre necunoscutul ce le calcă teritoriul. Daniel are pasul grăbit. Nu vrea să fie în centrul atenției prea mult.
Ușile clădirii sunt larg deschise. Nimic nu pare schimbat de când a absolvit el. Sunt totuși 4 ani de atunci. Poate doar vopseaua proaspătă de pe pereți și afișele din panouri. Adolescenții par să se uite la el în fugă, iar enervarea îl cuprinde când începe să colinde holurile și Kaira nu apare de nicăieri de parcă a intrat în pământ.
— Daniel! vocea unei femei cunoscute îl strigă, iar acesta se întoarce curios.
Fosta lui profesoară de chimie îi face cu mâna zâmbind. I-a plăcut mult chimia în liceu. A participat la foarte multe concursuri și turnee naționale cu ajutorul ei.
— Doamnă Clint.
— Ce mare te-ai făcut! Arăți ca un bărbat în toată firea, Dan. Cum o duci? îl ia în brațe scurt, apoi își aranjează gulerul cămășii sale albe.
— Sunt bine, mulțumesc! Dumneavoastră? îi zâmbește și își bagă o mână în buzunar.
— La fel. Ce e cu tine pe aici? trece la subiect când îl vede cum urmărește persoanele din jur.
— Sunt în trecere. Trebuie să vorbesc cu o elevă de aici! gesticulează scurt.
— Poate te pot ajuta.
— Kaira Wilson. E în ultimul an. Blondă, are ochii albaștri și e micuță de statură! continuă când profesoara se încruntă.
— Sora lui Landon?
— Ea este. Știți cumva în ce sală învață? o întreabă rapid, pregătit să plece.
— Nu, dar mi s-a părut că am văzut-o mai devreme ieșind în curtea școlii. Probabil e în pauză.
— Vă mulțumesc! Mă bucur că v-am revăzut. Zi bună! îi zâmbește, apoi se grăbește să iasă, fără să mai aștepte salutul profesoarei.
Singurul loc în care nu a căutat e curtea din spate, sau mai degrabă, terenul de sport. Începe să alerge, ocolind toată clădirea. Când în sfârșit ajunge, ochii îi fug în toate cele trei tribune, dar uită de cea de lângă el.
Kaira se furișează pe ascuns în spatele lui, ieșind din tribună, apoi îi sare în spate, făcându-l pe Daniel să icnească datorită sperieturii, dar o prinde din reflex.
— Ce naiba cauți aici, Dan? îl prinde de gât, iar acesta se rotește, Kaira începând să râdă ca un copil.
— Am vrut să văd ce faci. N-am mai avut răbdare să ieși de la ore! o minte cu nerușinare, dar e bucuros că Logan nu e aici nu ea. Tu ce cauți aici? Te-am căutat prin tot liceul.
O lasă jos, iar acesta o cuprinde într-o îmbrățișare, băgându-și nasul în părul ei moale. Se leagănă de pe un picior pe altul în sincron. Daniel își așează obrazul pe creștetul capului și o strânge la pieptul lui de parcă e ultima dată când o ține în brațe așa.
— Am venit aici fiindcă e liniște. Am nevoie de timp de gândire, îi mărturisește și oftează adânc, apoi își ridică fața din pieptul său cald ca să îl privească în ochi.
Atât i-a trebuit ca să se topească pe propriile picioare. Doar o privire de-a ei. O privire cum doar ea știe să i-o dea. Se pierde în albastrul ochilor săi rotunzi, visând cum zboară printre norii ce se reflectă în irișii săi. Are o proprie boltă cerească în ochi.
Îl tentează atât de tare să îi atingă buzele trandafirii. E doar la câțiva centimetri de buzele ei pline.
Fața ei e naturală azi. Doar genele îi sclipesc datorită rimelului, iar sprâncenele îi sunt colorate, dar în așa fel încât să pară naturale. E pur și simplu perfectă. Poartă un tricou gri și o pereche de blugi negri. Rozul și sclipiciul îi lipsesc din ținută de data asta. Rujul strident de pe buze și părul buclat nu mai există. Kaira cea de acum două zile se pare că s-a evaporat peste noapte, iar toate acestea din cauza unei singure persoane. Sau poate că ăsta e stilul ei adevărat, nu acea fațadă pe care o poartă de când a început liceul. Făcea toate lucrurile astea doar ca să arate bine în jurul lui Logan, nicidecum că îi făcea prea multă plăcere să stea cu machiajul pe față zi de zi.
— De ce mă privești așa? îl întreabă când observă că e pierdut în gânduri.
— „Așa" cum? o întreabă pe un ton jos, de parcă erau înconjurați de lume ce nu trebuie să le audă conversația.
— Așa, spune și îi studiază fața, inima luându-i-o la trap.
— Nu știu la ce te referi! zâmbește făcând pe neștiutorul, chiar dacă știe exact la ce se referă.
Respirația ei crește treptat. Creierul i se golește, iar inima o îndeamnă să facă ceva nepotrivit. Ceva pe care o să-l regrete. Acel ceva ce implică buzele. Un sărut plin de pasiune și ardoare, pe care amândoi tânjesc să îl aibă în momentul ăsta, însă prietenia dintre ei îi oprește. Nu au de gând să continue ceea ce se întâmplă acum. Tensiunea asta. Nu ar trebui să aibă loc între ei. Până și îmbrățișarea asta e nepotrivită. Ar fi trebuit să fie una scurtă și atât. Prietenii nu se uită la prieteni în felul ăla.
— Cred că ar trebui să merg în clasă. Ne vedem după ore? se desprinde din strânsoarea lui, lăsându-l confuz cu brațele întinse.
— După ore? Um... da. De ce nu? îi zâmbește, încercând să pară neafectat de golul pe care i l-a lăsat în stomac.
Își bagă mâinile în buzunar și o privește cum se îndepărtează de el. Pufnește pe nas și dă cu vârful bocancului în iarba terenului, enervat.
— De ce naiba te iubesc atât de mult, Kaira? De ce faci totul să fie atât de complicat în mintea mea? se întreabă mai mult singur, trecându-și mâinile prin părul său șaten, tulburat.
        Încă nu își explică. Se depărtează de el cu inima între dinți, însă asta a decis că ar fi mai bine pentru amândoi. Nu își explică de ce a simțit pe moment că buzele lui ar avea un farmec aparte. Până acum nu a simțit asta. Nu s-a întrebat cum sărută sau cum s-ar simți dacă ar săruta-o. Golul ăla din stomac când s-a uitat la el s-a format nefiresc de rapid.
          Aștepta cu nerăbdare să-l vadă azi, dar acum o roade pe interior că nu trebuia să se ajungă la privirea aia adâncă și sentimentul profund de euforie. Dar i-a plăcut cum s-a simțit. I-a plăcut extrem de tare, încât acum zâmbește ca un copil și țopăie de pe un picior pe altul cu fluturi în stomac, ca și cum ar călca pe nori. Pe când el pleacă nervos spre mașină, crezând că din vina lui a plecat cât de repede a putut.
        Se întoarce pe călcâie ca să se uite dacă îl mai zărește, iar inima începe să-i pompeze mai mult sânge când îi întâlnește privirea tulbure. Nu își poate astâmpăra zâmbetul, chiar dacă încearcă să și-l ascundă. Daniel trece de la enervare, la confuzie, apoi la fericire într-o singură clipită. A realizat că și ea a simțit același lucru când stăteau atât de aproape. Acea nevoie de el ca oxigenul din aer și invers. Se contopesc reciproc fără ca măcar să realizeze ce treabă bună fac împreună. Însă e prea încăpățânată ca să recunoască asta.
        Sentimentele ei sunt acum amestecate, iar Daniel poate ajunge în câteva momente doar o distragere de la tristețea pe care o are în suflet. Se simte bine în preajma lui, Logan ne mai fiind principalul ei gând.
        Acum zâmbesc amândoi și e tot ceea ce contează.