PERSPECTIVA LUI CLAIRE JOHNSON
"O să fie totul bine, trebuie."
Vroiam să ies cumva de acolo. Vocile amestecate de femei, bărbați sau copii îmi bâzâiau creierii în ultimul hal. La fel și muzica clasică, neoanele puternice sau privirile cucoanelor ăstora îmbracate mult prea pompos pentru un bal mascat.
Mă detașasem de astfel de evenimente de ceva vreme. După moartea părinților eu "preluasem controlul" în familia Johnson. Eu și sora mea, Tara, trebuia să fim prezente la mai toate întâlnirile de afaceri sau evenimentele de genul din înalta societate.
Ne simțeam teribil de protejate atunci când tata ne însoțea, chiar dacă adunătura asta de doctori, actori sau oameni de afaceri foarte faimoși nu prezenta niciun pericol în ceea ce ne privea. Ei rămăseseră acceași, doar că timpul trecuse peste ei, deși asta nu se observa din pricina traiului pe care îl duceau.
Refuzasem să apar aici doar pentru a nu fi compătimită sau pentru a nu mi se plânge de milă. Uram din tot sufletul să-mi amintesc de accidentul acela groaznic, iar oamenii ăștia nu făceau decât să-mi contureze și să-mi aprofundeze durerea prin compătimirile lor idioate. Mi-aș fi dorit să fiu oriunde altundeva, dar nu aici, păcat că rareori viața ne oferă ceea ce ne dorim.
Eram însoțită de o parte din rudele mele și prieteni, dar și o mulțime de oameni pe care nu-i mai văzusem până atunci. Cred că erau prezente în jur de 500 de persoane și cu toate astea, eu mă simțeam singură... Atât de dor mi-era de ei. Întâlnirile de afaceri si petrecerile de lux erau de neconceput fără familia Johnson.
Mă uitam după diverși prieteni apropiați care roiau în jurul meu, dar mi-a sărit în ochi Robert Morgan, unul dintre verii mei. Era așezat la o masă din centrul sălii de festivitate, degustând vinurile rose alături de soția lui. Sora mea apăruse și ea în peisaj, și deși avea o mască destul de bogat decorată cu sclipiciuri și paiete, nu aveam cum să nu o recunosc. Ea este mult mai destinsă decât mine, a trecut, se pare, mai ușor peste cea mai mare pierdere din viața noastră, reușind să se bucure de petrecere în compania diverșilor domni care o curtau.
Trecuseră cinci ani de la accident, dar eu rămăsesem ancorată în acele amintiri chiar și acum. Eram captivată de imaginile terifiante care mi se plimbau prin fața ochilor în fiecare zi. Tot ce îmi doream cel mai mult era să scap de această stare de melancolie, dramă și tristețe amestecată cu nenumăratele nopți nedormite în care mă afundam în lacrimi și hohote de plâns.
- Claire, te simți bine? Am auzit o șoaptă în spatele meu. Mi-am rotit apoi privirea către Tara. Mi-am accentuat durerea și mai profund atunci când am văzut-o. Ochii ei albaștrii inconfundabili și părul șaten care trecea de umeri, buzele subțiri conturate de ruj roșu, înălțimea apreciabilă și trăsăturile feței îmi aminteau mereu de tata. Copilul ăsta mereu pus pe glume, îmbrăcat mereu în blugi și tricouri largi, care juca basket în spatele casei cu bătrânul Johnson, se transformase acum într-o adevarătă domnișoară de 19 ani. Îmbrcăcată elegant cu o rochie albă, simplă, tip sirenă, care lăsa la vedere numai brațele subțiri, călca ușor în spatele meu pe tocurile nu foarte înalte.
- Oarecum. I-am zâmbit dându-i parul ce îi cădea ușor peste umeri, la o parte.
- Haide, distrează-te! Mama și tata n-ar fi prea bucuroși să te vadă așa. Mi-a atins umărul, iar eu am lăsat privirea în jos, tăcută.
- Vrei să mergem acasă? Mi-a ridicat bărbia cu două degete.
- Te rog! Am murmurat.
- Este în regulă, voi chema un taxi sau aș putea să-l rog pe Robert să ne conducă.
- Nu, nu vreau să-l deranjăm, cheamă un taxi, e bine așa. I-am spus.
- Dacă așa consideri... M-a îmbrățișat.
