Următoarele două luni au trecut în ceață pe lângă mine, de parcă aș fi privit o scenă dintr-un film. Au trecut de parcă nu mai era viața mea, eu eram doar un spectator nefericit care privea și nu putea face nimic să schimbe ceea ce se întâmplă. Nu mă simțeam în siguranță, deși Elliot era dus. Sunt groaznică pentru că mă bucur pentru ceea ce i s-a întâmplat? Sper că nu... pentru că el m-a trimis spre o moarte sigură atunci când a intrat pe contrasens cu acel sicriu pe patru roți. Avusese în gând să se sinucidă și mă târâse și pe mine în această călătorie fără întoarcere. De aceea nu îl puteam ierta. Nu îl puteam ierta pentru că fusese îndeajuns de egoist încât să creadă că eu merit să mor. Da, fac greșeli. Fac greșeli pe care le plătesc scump, dar orice om care poate face o schimbare în sine merită o șansă. Totuși, am dat uitării lucrurile copilărești pe care le-a făcut Dean, astfel am putut trece amândoi mai departe și ne-am maturizat oarecum.
Știu că nu s-a mișcat de la spital cât am stat acolo, vreo două săptămâni. Bine, asta în timpul său liber, atunci când nu era la școală. S-a ocupat să îmi aducă notițele de la cursuri, pentru că eu nu am putut să merg la școală cu o mână și un picior fracturat. Am avut, de asemenea, o mulțime de vânătăi și copci, dar am reușit să scap de multe dintre cicatrici prin diferite metode. Părinții mei au hotărât să mă ducă la psiholog pentru recuperare, deoarece credeau că bătrânelul acela drăguț cu părul alb ca neaua avea să mă ajute să scap de coșmaruri, să nu mă mai trezesc țipând noaptea. Cred că, de fapt, nu avea ce să îmi facă mai mult decât să îmi pună întrebări și să discute cu mine pe anumite teme pentru a mă determina să fiu mai sigură pe mine și să mă simt confortabil în propriul meu corp. Pot admite că mă simțeam ca o străină față de reflecția mea din oglindă, nu o recunoșteam pe acea fată care fusese șefa majoretelor și sefă de promoție în Londra, pe fata care participase la orice activitate posibilă și imposibilă și fusese invitată la toate petrecerile.Tot el m-a sfătuit să merg la înmormântarea lui Elliot, a spus că m-ar ajuta să văd că totul s-a terminat, că nu e nevoie să îmi bat capul cu niște amintiri dureroase. Și am mers cu părinții mei și Claire, care a venit o lună și a stat cu mine. Ea și Addie s-au împrietenit iar noi trei am început să formăm trio-ul minune, chiar dacă eu eram puțin absentă la toate conversațiile de grup. Ideea e că am regretat imediat că acceptasem să particip atunci când am văzut-o pe mama sa. Eu mă aflam într-un scaun cu rotile atunci din cauza mobilității mele scăzute cauzate de gips. Era sfâșiată de durere, plângea încontinuu. Tatăl lui era la fel de formal ca întotdeauna, afișând un chip lipsit de emoție. El luase decizia ca Elliot să fie îngropat aici, încercând să o protejeze pe soția sa de o suferință intensificată de vederea cadavrului fiului lor. Mi-a spus niște lucruri atât de urâte pe care am ajuns să le cred și eu după o perioadă. M-a acuzat că eu aș fi fost vinovată de moartea lui, că eu am fost pierzania lui. Nu am încercat să mă apăr. În adâncul meu, știam că fusesem și eu vinovată, în parte, că se ajunsese aici. Dacă nu aș fi fugit ca o lașă de ceva absolut normal... Of, nu doresc nici măcar să mă gândesc.
Nu le-am spus părinților despre întâlnirea cu sora mea, Clary, întâlnirea care a avut loc în timp ce eu mă aflam în comă, aproape de moarte. Nu îmi doream ca ei să mă privească cu milă și să mă considere nebună. Așa că am ținut ascunsă brățara cu care sunt sigură că au îngropat-o, dar nu mi-am dat-o jos. Nu voiam ca ei să considere că am profanat un mormânt, deoarece brățara era unică, dar nu voiam nici să calc în picioare încrederea celei care mi-a dat-o. Probabil că oricum am dezamăgit-o atunci când nu am ascultat tot ce mi-a spus. Îmi doream să dau viață lucrurilor frumoase pe care mi le transmisese, dar nu îmi puteam permite. Undeva în a doua lună de stat acasă mi-am scos și membrele din gips, dar nu a fost suficient. Am avut nevoie de un fel de recuperare pentru nu știu ce prostie. În aceeași perioadă Chris și Melissa s-au despărțit, căci ea a descoperit că nu este cu adevărat interesată de el. Tot ce fusese între ei: cuvinte, atingeri, șoapte, totul fusese o minciună. Ea nu era interesată de băieți, mai degrabă de fete. Asta nu era o problemă. Problema era că îl rănise profund pe Chris, care s-a schimbat mult după ce micuțul ei „experiment” s-a sfârșit. Astfel că nu a mai trecut pe la mine să mă viziteze. Andrew a devenit iubitul meu „ cu acte în regulă ” și pot spune că e un lucru de care sunt chiar mândră. Părinții mei îl adoră. E un băiat ambițios și iubitor care mă înțelege și mă susține chiar și în cele mai proaste zile ale mele. Mă simt norocoasă că nu m-a părăsit până acum la cât de distrusă sunt din toate punctele de vedere. Dintre toate fetele care îi dau târcoale, și nu sunt puține la număr, el m-a ales pe mine. M-a ales pe mine și s-a băgat în mizeria mea, riscând să se „ murdărească ” , doar pentru a mă salva. Pentru a mă salva de mine însumi. A început să îmi împrumute și chiar să îmi dăruiască cd-uri cu melodii, cărți pe care le-a citit și el cu pasaje subliniate chiar de el, pasaje care îi aminteau de mine. Era un iubit cu adevărat grijuliu pe care nu știu dacă îl meritam, dar am fost egoistă și l-am păstrat alături de mine.
