- Sigur că nu, prostuțule, îi răspunse Adelaide cu o voce pițigăiată.
- Nu mă faci tu pe mine prostuț, pitico, spuse zâmbind. Nu uita că eu m-am născut când tu nu erai nici gândită.
- Oh, mai taci.
Mi-am rotit ochii, simțind dispreț față de verișorul meu idiot.
- Dar uite cine e aici, spuse, privirea căzându-i pe mine. Vai, dar ce frumoasă te-ai făcut, rățușco!
- Și tu încă mai ai talentul de a enerva oamenii prin simpla ta prezență? Sincer, nu mă mir.
- Ce bine îmi pare să te văd.
- Mie nu, am spus, dezgustată.
- Haide, rățușco! E imposibil să îmi mai porți pică după atâta timp! Până la urmă nu au fost decât câteva cicatrici și semne de la lovituri care nici nu se mai văd.
- Nimic nu e imposibil când vine vorba despre mine.
- Dă-mi o îmbrățișare.
- În visele tale, Dean.
Dar m-a ridicat rapid și m-a tras în brațele sale musculoase, refuzându-mi dreptul de a riposta și de a refuza categoric gestul acesta ce nu își avea locul între două persoane care se urăsc reciproc. Când am reușit să mă desprind din afurisita aceea de îmbrățișare, i-am văzut pe toți uimiți.
Dean s-a arătat tot liniștit, făcându-și loc alături de Alaska și începând să mănânce din înghețata mea preferată. M-a lăsat aproape cu gura căscată de uimire. Cum îndrăznea?
- Hei! Aia-i înghețata mea!
- Era, râse.
M-am întors către Andrew, încercând să îmi calmez nervii.
- Nu mergem să luăm pizza?
- Ba da, a răspuns el rapid, un zâmbet larg înlocuind expresia confuză pe care o afișa cu câteva momente în urmă.
L-am luat de mână pe băiatul masiv și am plecat, lăsându-l pe Dean cu aceeași expresie pe care o avusesem și eu cu câteva minute în urmă.
Cum am părăsit gelateria, telefonul a început să îmi vibreze în buzunar. L-am scos și, când i-am văzut numele lui Claire pe ecran, am zâmbit instantaneu. Ea fusese prima prietenă pe care mi-o făcusem odată ajunsă în Londra. Ea mă învățase cum să mă descurc când orașul imens plin de pericole care pot răsări de oriunde. Cu ea împărțisem totul, până și băieții la un moment dat, când eram aproape de pubertate. Apoi a fost fiecare cu treaba ei, eram mult prea posesive amândouă pentru a împărți iubitul.
M-am uitat la băiatul de lângă mine și i-am cerut permisiunea să răspund. Așa mi se părea politicos, având în vedere că urma să audă țăcănelile mele. Am răspuns și mi-am dus telefonul la ureche. Imediat vocea ei a umplut liniștea.
- Eva Aileen Morgan! De ce naiba nu ai dat niciun telefon până acum? Am crezut că avionul tău s-a prăbușit în mare sau ceva și acum ești mâncare pentru pești.
- Calmează-te, Claire! Sunt bine, doar că toată chestia asta cu mutatul m-a cam dat peste cap. Și în plus, vechii mei prieteni mă vor și pentru ei, tu m-ai avut destul, am zis, râzând.
- Oh, domnișoară, ești așa moartă. Tu ești numai a mea, nu te împart.
- Cu toată teoria ta despre cum am ajuns mâncare pentru pești nici nu am apucat să te întreb ce mai faci, amețito.
- Nu mai bine decât tine. Fac pe consilierul emoțional încă de când ai plecat. Elliot e rău de tot, jur. De câteva zile nu face decât să bea și să plângă după tine. Cum l-ai adus în starea asta, femeie? Zici că l-ai vrăjit, serios.
