Chris vrea să se asigure că ajung acasă, mai ales pentru că în mai puțin de două ore urmează să fiu la școală, pentru prima mea zi, așa că mă conduce până acasă înainte să meargă și el să se pregătească. Îmi revizuiesc rapid sarcinile mintal: trebuie să fac un duș și să îmi caut haine potrivite pentru această zi ploioasă. Intrăm în casă și dăm cu ochii de întreaga noastră familie, exceptându-l pe Ethan. Probabil are cursuri acum. Toți sunt furioși... Îl văd cu coada ochiului pe Andrew cum mă sfredelește cu privirea. La vederea noastră, mătușa Isobel sare ca arsă de pe canapea și se apropie cu pași repezi de noi, doar pentru a-l plesni pe Chris. Nu pot să nu îi observ expresia de uimire după ce realizează ce s-a întâmplat cu câteva momente în urmă. Oh, nu!
- Cum ai putut să o umilești pe fată în așa hal, Christian?! E fiica prietenei mele!
Oh, nu! Nu și-a ales bine cuvintele deloc... Verișorul meu se face roșu la față și maxilarul i se încleștează. Dean pare pregătit să sară între mama și fratele său pentru a aplana conflictul, dar unchiul Noah îl ține de braț pentru a se asigura că nu intervine.
- Tot eu sunt de vină, dracului?! Sunt momente ca astea în care nici nu mai știu cu cine ții, mamă! Cine e copilul tău? Eu sau aia? Tu ai ascultat măcar ce am spus?! Ai auzit în câte moduri oribile m-a distrus?!
- Mătușă, lasă-l!, intervin eu.
Mama se uită amenințător la mine.
- Nu te băga tu, domnișoară! , spune mama.
- Dar e o greșeală aici! Nu Chris este cel vinovat, voi nu vedeți? A fost o victimă a jocului ei! Amândoi sunt prietenii mei... așa că nu aș avea niciun motiv să mint. Vă spun adevărul... nu a fost vina lui... Voi nu știți cum este... Să crezi o perioadă așa lungă într-un lucru... și apoi totul să se dea peste cap... Habar nu aveți!
Lacrimile încep să mi se prelingă pe obraji. Nu știu de ce... nu vreau să plâng dar, dintr-un motiv sau altul, acestea refuză să se oprească. Dintr-odată, atenția tuturor cade asupra mea. Vreau să dispar... să mă transform în particule de praf și să zbor departe de aici. Andy se ridică primul și, din trei pași, acoperă distanța dintre noi, luându-mă în brațe. Mă ține strâns, și mă cuprinde un sentiment de siguranță oferit numai de brațele lui. Își apropie buzele de urechea mea și îmi șoptește blând:
- Calmează-te, iubita mea... haide cu mine sus. Vrei?
Aprob din cap şi îmi îngrop faţa în pieptul lui, nedorind să mai fiu văzută într-o astfel de condiţie. Mama se dă puţin în faţă, încercând să înăbuşe conflictul. Nici nu apucă bine să spună vreun cuvânt, că ţip cât mă ţin plămânii:
- Nu te apropia de mine!
Tata intervine:
- Nu ţipa la mama ta!
O iau la fugă pe scări. Îl aud pe Andrew spunând că se ocupă el, şi apoi îi simt paşii grei în spatele meu. Vreau să fug şi de el... vreau sa nu mai exist. Vreau... În următoarea secundă mă prinde de la spate şi mă doboară. Cădem amândoi, îmbrăţişaţi, precum nişte copii după o simplă joacă în nisip. „ M-am supărat, mi-am luat jucăriile și am plecat. "
Mă întoarce cu fața spre el. Stă deasupra mea, și are un rânjet insinuant întins pe tot chipul. Îmi fură un mic zâmbet în timp ce îi observ expresia. Începem amândoi să râdem în același timp. Poate amuzați de comicul situației, sau poate pentru că nu am mai râs așa de mult. Și realizez cât de norocoasă sunt pentru a mia oară de când suntem împreună. Cine ar fi crezut că se va ajunge aici? Când am plecat din Londra nici nu mă gândeam că voi trece prin atâtea, și bune și rele, care m-au adus până în momentul acesta minunat.
