Amintirile unui rocker

Capitolul 2 - Bătaia

După ce ieșim toți cinci din secția de poliție, am mers o bucată scurtă de drum mai potoliți, după care ne-am reluat vechile metehne, acelea de a râde ca descreierații la orice vorbuliță aruncată în vânt. Era trecut de doișpe noaptea, capetele noastre erau tulburi de băutură, așa că ne-am hotărât în cele din urmă ca fiecare dintre noi să ne retragem în bârlogurile noastre. Odată ajuns acasă, m-am trântit ca un buștean la pământ în pat, și stând așa cu ochii închiși, simțeam capul că plutește într-un spațiu imaginar, fără formă și fără granițe, adormind instantaneu.

A doua zi dimineață, pe la ora șapte, alarma de la capul patului mă trezește cu zgomotul său instantaneu. Iau ceasul și-l trântesc de podea, înjurând de sfinți. Nu cred că există sentiment mai neplăcut decât acela de a te trezi brusc, fix când ți-e somnul mai dulce, însă trebuia s-o fac, fiindcă era prima zi din săptămână și trebuia să fiu prezent la cursuri. Școala începuse să mi se pară un chin în ultima vreme, deoarece toți profii din liceu au pretenția ca tu să știi lecția de zece, fără greșeală, iar temele erau duble față de anii precedenți, deoarece examenele băteau la ușă.

Intru în clasă, scârbit de colegii mei de clasă care au preocupări frivole, ascultă muzică de căcat și vor s-o pară pe interesanții, deși ei nu sunt decât niște sfertodocți. Mi-e și rușine cu astfel de specimene de doi bani. Nu salut pe nimeni, nu vorbesc cu nimeni. Mă așez în bancă, îmi scot căștile și încep să-mi ascult satanele cum își desfășoară ritualurile prin piese. Ah, I'm feeling too better. Totul până când unul dintre șleahta de cocălari mă lovește intenționat cu pumnul în spate.

- Băi satanistul curului, iar umbli cu arlechinii ăia pe tricouri? Ce-s cu lanțurile alea de psihopat? Știe mă-ta ce copil handicapat ține la ușă?

- Oricum, mama știe că nu ține un cocălar a cărui burtă păroasă se răsfrânge peste curea, i-am zis eu.

Acesta, nemaiavând replici pe care să mi le arunce, se gândi să arunce mâini în beregată. M-am ridicat de pe scaun și l-am pocnit în nas cu toată puterea pe care o dispuneam în momentul de față. Colegii, văzând că noi ne-am luat în încăierare, începeau să facă galerie, de parcă se aflau la un meci de fotbal dintre două echipe rivale de zeci de ani. Cocălarul, revenindu-și din amețeala provocată de către pumnul meu, se năpusti ca un taur înfuriat spre mine, însă, ghidat de reflexe, m-am ferit pe loc, acesta lovindu-se ca un berbec cu capul de perete, provocându-și singur o vânătaie de toată frumusețea. Profitând de moment, l-am lovit cu bocancul în tibie, și, punându-l în genunchi, am început a tăbărî o ploaie de genunchi, aproape desfigurându-i fața. Era plin de sânge și inconștient. Câțiva colegi au sărit pe mine ca să mă opresc din a-l composta cu bătaia, altfel tipul risca să candideze pentru un loc în spital, iar eu să mă trezesc cu exmatriculare, ba chiar poate și cu câțiva ani în pușcărie, cine știe dacă, dintr-o greșeală minoră, îl nimeream în tâmplă și el murea pe loc? Oricum nu îmi doream să fac pârnaie din cauza unui gealat a căror hormoni tropăiau.

- Bine că nu l-ai omorât, altfel o beleai rău, îmi spusese unul dintre colegi, care tot privea victima cu compasiune.

- Eh, la nervi eu nu mă pot stăpâni. Ăsta mi-e defectul, n-am ce să fac, i-am zis eu, jumătate potolit, jumătate nervos.

Colegii încercară să-l ridice de jos pe nenorocit, însă refuză cu îndârjire orice intervenție, spunând că se poate descurca și singur, iar apoi se uită la mine foarte urât, semn că voia cu orice preț să își ia revanșa.