Amintirile unui rocker

Capitolul 7 - Înmormântarea (și alte experiențe dureroase)

- Alo?

- Jason, îmi cer scuze că te deranjez la ora asta târzie...

Era într-adevăr mama lui George. Am recunoscut-o rapid după glas, în ciuda faptului că sunase de pe un alt număr de telefon. Plângea în hohote, neputându-se stăpâni.

- Ce s-a întâmplat? De ce plângeți?

- Jason, îmi pare rău să-ți zic, dar... George a murit. Acum o oră. Doctorii nu i-au mai dat nicio șansă, lovitura i-a cauzat o infecție pe care n-au putut s-o vindece. Era febril, delira. Nu credeam că o simplă lovitură va putea duce la asta. Sunt distrusă!

- Îmi pare extrem de rău să aud asta, doamnă. Sincere condoleanțe. Mi-a fost nu un tovarăș, ci și un frate căruia îi puteam destăinui totul. 

- Mi-e greu acum fără el... poți veni mâine dimineață, te rog?

- Bineînțeles, i-am răspuns scurt.

Au mai urmat câteva schimburi de replici, ca de încurajare. De îndată ce-am închis telefonul, m-am așezat pe treptele scării de bloc, fiind mai mult decât distrus de ceea ce am auzit. George? De ce el? Mi-a fost într-adevăr, chiar mai mult ca un frate. Ne știam de mici, am călătorit împreună peste tot, mai ales când era vorba de concerte, eram primii care ne pregăteam de plecare. Am avut momente memorabile împreună, iar când această veste mi-a trecut prin urechi, simțeam că ceva din mine se clatină și se prăbușește, asemeni unui turn colosal într-un ocean.

A doua zi dimineață, m-am înființat la fața locului. Mama lui George, atunci când m-a văzut, s-a pornit pe un plânset zguduitor. Am luat-o în brațe, încercând s-o liniștesc. E greu pentru un părinte să-și vadă cum odrasla, propria sa floare crescută, să se întoarcă în pământ. Absolut înfiorător. Este o experiență marcantă pe care niciun cuvânt nu poate descrie: acea durere sfâșietoare, ce-ți despică sufletul în bucățele mici și numeroase, focul mocnit care arde înlăuntrul tău... extrem de dureros.

N-am putut să-l privesc pe George, întins în sicriu, cu mâinile la piept, cu icoana Maicii Domnului pusă pe trupul său, îmbrăcat la costum și îmbălsămat. Mi-am dorit dintotdeauna să-l știu viu, jovial, energic ca întotdeauna, niciodată palid la față, ca acum, când era mort. În acele clipe, nici nu știam ce să fac, mă simțeam neputincios, voiam să dau timpul înapoi, să mai înfăptuim momente pe care nu le-am fi putut realiza. George mi-a fost, în unele momente, chiar și un bun sfătuitor, pe lângă faptul că îmi asculta mereu necazurile și mă înțelegea de fiecare dată, spunând că și el trece prin aceleași momente pe care cu toții, la vârsta noastră, ne lovim odată și odată. Și tot timpul mă întrebam: de ce oamenii buni și de treabă mor repede, iar plevele, gunoaiele și nenorociții de oameni, caractere infecte, trădători și scursuri ale societății, încă mai respiră acest aer?

Cu greu am putut să rezist privind la ceremonialul de înmormântare, participând mai mult din respect față de o persoană care mi-a fost alături la bine și la greu, o persoană pe care oricine și-ar fi dorit s-o aibă. Chiar dacă era la fel de rebel ca mine, George era săritor. Și poate mulți dintre voi, dragi cititori, veți spune că îl ridic, probabil, prea mult în slăvi, însă acesta este adevărul. Nu știu altă modalitate prin care să mă revanșez. N-am putut să ridic ochii atunci când sicriul a fost coborât la doi metri sub pământ, doi metri unde trupul său va trebui să se odihnească pentru totdeauna. După ce mormântul a fost astupat, i-am lăsat pe aceasta o floare și un medalion pe care era inscripționat numele trupei sale preferate "SLAYER".

Timpul a trecut, și mă simțeam din ce în ce mai singur. Nu mai aveam pe nimeni alături: nici părinți, rude sau tovarăși. Eram un suflet solitar. Începusem să citesc mult din Cioran și Nietzsche, doi filozofi nihiliști, în ale căror eseuri mă regăseam mult, lecturându-i, mă linișteam sufletește. Chiar și gusturile muzicale începuseră să mi se schimbe: nu mai ascultam foarte mult black metal, începusem să ascult piese rock mai melodioase și triste, care se potriveau mănușă spiritului meu, acum bântuit.

Am prins ură pe oameni, mai ales de când am prins-o pe Alina înșelându-mă. Și nu cu o persoană normală, ci cu un cocălar de ultimă speță. Mintea mi s-a tulburat și m-am îndreptat spre ei animalic, luându-i la bătaie pe amândoi. Mai rău am bătut-o pe zdreanță decât pe nenorocitul ăla. I-am frecat pumni și picioare pe unde am apucat, până a căzut inconștientă la pământ. Și nu mi-a părut rău deloc, ba dimpotrivă, m-a liniștit profund, din moment ce ea a intenționat să mă înjunghie pe la spate, fără ca măcar să-mi zică un motiv. O simțeam de ceva vreme că era mai rece și mai distantă față de mine, dar nu mi-a trecut prin cap să-mi prepare o astfel de solomonie. Mi-a părut rău faptul că n-aveam la mine un briceag, să-i fi despicat buzele cu care îl săruta pe boul ăla. Și pe el l-am aranjat bine, însă nu ca pe scroafa aia infectă.

Pielea începuse să capete o culoare palidă. Nu mai mâncasem de câteva zile, din cauza faptului că multe chestii dureroase mi s-au tatuat pe suflet. Era să intru în spital de câteva ori, însă mi-am revenit rapid în cele din urmă. Noaptea am început să bântui străzile, cu căștile în urechi și cu mâinile în buzunar, plimbându-mă liniștit, privind împrejurimile ca pe niște decoruri lipsite de culoare, de parcă aș fi suferit de acromatopsie. Începusem să mă împrietenesc cu solitudinea, devenindu-mi în scurt timp ca o soră. Aveam momente când simțeam că mă simt despovărat de numeroase persoane inutile, și momente când simțeam că voiam să petrec timpul cu cineva, să mai schimb o vorbă. Devenisem, în adevăratul sens al cuvântului, un pur nihilist. Nu mai simțeam plăcere, extaz ori bucurie. Poate doar în muzică, deși ea începuse să mă cam scârbească.

Scriu aceste cuvinte, cu speranța că, dragă cititorule, care te-ai ostenit să îmi citești gândurile revărsate pe aceste foi, să nu fii exact la fel ca mine, cum am fost eu acum mai bine de douăzeci de ani. Cu toții suntem tineri, cu toții suntem teribiliști, în încercarea de a experimenta tot ce prindem, iar uneori, comportamentul nostru tinde să ia o întorsătură neașteptată. Cu timpul, toți ne vom maturiza și ne vom da seama uneori că am greșit. Viața merge înainte, cu bune și cu rele, chiar dacă de-a lungul timpului vom pierde persoane ce ne-au fost tot timpul alături. Timpul nu îngheață, ci continuă să meargă la infinit, ca un călător neobosit prin deșerturile Africii.