MICUȚA BALERINĂ (publicată)

Capitolul 5

Jay

     O urc pe Rya în mașină și pornesc repede spre casă, nerăbdător să pot să fiu singur cu ea. E foarte agitată. Văd asta din felul în care își strânge mâinile în poală, cum îmi ocolește privirea și se încruntă uneori.

Am încercat săptămânile astea să mi-o scot din cap şi singurul lucru pe care l-am reușit a fost să o visez în fiecare noapte. Am sperat că o reîntâlnire cu ea ar putea fi rezolvarea, că obsesia mea față de ea va trece dacă o revăd, aşa că am profitat de ocazia pe care mi-a dat-o meciul și am trimis invitațiile.

Dar... m-am înşelat! Când am văzut-o în tribună, inima mi-a stat în loc pentru un moment. Este la fel de frumoasă cum îmi aduceam aminte şi strălucirea aia a ei, pe care am crezut-o o închipuire de-a mea, era şi ea acolo. I-am simţit privirea asupra mea tot timpul meciului şi ştiu că nici asta nu mi-am imaginat deoarece, ori de câte ori am privit-o, se uita la mine.

Nu ştiu ce s-a întâmplat în pauză de i-a dispărut zâmbetul, nici Taylor nu părea foarte vesel, şi m-am temut că nu o să mai rămână după meci. Dar acum e lângă mine. Agitată, dar lângă mine. Habar nu am ce o să-i spun, probabil că mă voi orienta după cum decurge discuţia, după modul în care îmi va răspunde. Mă întind peste spaţiul dintre scaune şi îi iau mâna stângă în a mea, încercând să o calmez. Spre surprinderea mea, nu o retrage şi îmi zâmbeşte.

— Luati loc, simţiţi-vă ca acasă! spun odată ce toţi patru am intrat în apartament.

Amanda şi Rya se aşează pe canapeaua din living, iar Taylor pe un fotoliu. Îi servesc cu câte un suc, fără să spunem niciunul nimic. Ştim cu toţii de ce suntem aici, aşa că nu o mai lungesc.

— Pe noi ne scuzaţi puţin! spun şi o trag pe Rya după mine pe hol.

Acolo, mă opresc nehotărât.

— În camera ta sau în a mea? o întreb, lăsând-o pe ea să aleagă.

— Camera mea? mă întreabă mirată. Am camera mea?

— O ai de două săptămâni! îi răspund zâmbind, dar apoi îmi vine să îmi plesnesc una când văd cât de stânjenită devine.

Cum naiba pot fi atât de prost câteodată? Normal că nu mai vrea să intre în camera aia, nu după ce s-a întâmplat acolo ultima oară, iar dormitorul meu nu e nici el o soluţie, nu dacă mai vreau să mai pot să adorm vreodată acolo.

— Alta cameră, spun şi o trag după mine spre cel de-al doilea dormitor de oaspeţi, iar ea pare uşurată.

Intră timidă în cameră, aruncând priviri curioase în jur şi încruntându-se când nu vede nimic pe ce s-ar putea aşeza decât patul.

— Treci în pat! îi zic arătând cu capul spre el.

— P-Poftim? o văd că se albeşte la faţă.

Bună treabă, Hamilton, ai speriat-o! Mă aşez turceşte pe pat, o poziţie care ar trebui s-o liniştească, şi îi fac semn să se aşeză în faţa mea.

— Povestește-mi de Amanda! încep cu un subiect neutru şi bine am făcut.

Îmi zâmbeşte şi se aşează şi ea pe pat, în aceeaşi poziţie ca şi mine.

— Ce vrei să ştii?

— Păi, ai putea să începi cu modul în care v-aţi împrietenit şi cum este acum, când ai o prietenă, îi zâmbesc.

— Ai ţinut minte tot ce ţi-am povestit în seara aia? mă întreabă mirată.

Știu că nu mă crede, dar sunt sincer. În ultimele două săptămâni, am repetat în gând fiecare cuvânt pe care l-am schimbat cu ea, fiecare privire, fiecare atingere, încercând să înțeleg ce anume mă atrage atât de mult la ea. Și nu am reușit decât să devin mai obsedat de ea,