Povestea sufletului meu II

Capitolul 6

Cand te simti dezamagit de tine, inecat de obligatii si deziluzionat ca nimic nu iese ca la carte e semnul ca trebuie sa iei o pauza. O pauza de la tot, fara sa iti neglijezi prietenii si aproapele; fara sa te neglijezi pe tine pierzandu-te in mormane de suferinta si tristete. E cazul sa plangi daca simt ca nu esti capabil, ca e prea mult si ca te distruge usor, usor odata cu trecerea timpului.

Cred ca in momente ca acestea trebuie sa luam o gura de aer, sa inchidem ochii si sa luam totul de la capat. Fie ca acelea sunt vechile vicii care iti acapareaza mintea, fie ca sunt vechii oameni cu care obisnuiai sa iti petreci timpul, fie ca trebuie sa faci din nou cunostinta cu tine. Sa te uiti in oglinda, sa iti spui "Acesta sunt eu." si sa inveti, din nou, sa te accepti asa cum esti. Pentru ca timpul te-a format sa nu te iubesti si chiar daca nu esti mai presus de altii trebuie sa lupti sa ii depasesti, sa fii cu doi, cinci, zece pasi inaintea lor intotdeauna astfel incat sa simta ca esti prea mult pentru ca fiinta lor sa inteleaga. Esti prea dezvoltat, complet si totusi expus, frivol, firav, insa destul de puternic cat sa te poti ridica singur de jos si sa te lauzi tie ca ai trecut si peste asta. Pentru ca tu esti cel mai important. Insa dedica-ti timpul si pentru altii.

Asculta-le problemele, framantarile, sterge-le lacrimile de pe ochi cu mana plina de intelegere si induiosare. Deoarece, chiar daca iti arata latura mizera a existentei lor, toti, chiar daca unii doar foarte adanc in sufletul lor, suferim. Si avem nevoie sa impartasim si altora. Pentru ca omul este o fiinta sociabila, creata pur, dar murdarita de trecerea timpului si de societatea infecta in care traim.

Din pacate, insa, atunci cand o luam de la capat ne confruntam si cu vechile temeri, frici, iubiri neimpartasite si cu tot procesul de autocunoastere care ne-a distrus si completat in acelasi timp atat de tare incat cicatricile trecutului trebuie adancite din nou doar pentru a relua procesul. Si ne doare prea tare, ne simtim incapabili sa lasam sangele murdar de durere sa curga din nou pentru ca uneori vrem sa tinem in noi totul si sa suferim pentru ca fiecare e un masochist adanc in sufletul nostru. Asa ca ne simtim vinovati daca ajungem sa ne impartasim durerea altora, doar in speranta ca ne vom simti mai bine. Si me cerem scuze pentri ca suntem incompleti, incapabili de orice efort si de a fi noi insine.

Dar trebuie sa ne ridicam si sa nu ne afundam mai tare in greselile trecutului, sa trecem peste ele mai repede, sa ne uitam viciile consumandu-le seara tarziu cand ochii ne ard de oboseala, capul ne zvacneste de la atat plans, sau dimineata cand soarele rasare si ne arata ca inca exista speranta de viata chiar si pentru imperfectiunea, inegalitatea existentei noastre infime in acest Univers, care mai departe va crea ceva maret, demn de a fi recunoscut peste tot in lume, prin tremurul ce-l transmitem cu inima.