Povestea sufletului meu II

Capitolul 7

Atunci cand termini un capitol al unei carti stii ca va urma o continuare la fel de palpitanta in urmatorul. Asa trebuie sa fie si in viata: sa realizam ca o data ce dam pagina trecutului, urmatoarea va fi mai bogata.

Dar ne este prea greu sa intoarcem pagina deoarece amintirile ne tin legati de trecut. Ne este greu sa facem acest pas pentru ca nu vrem sa trecem peste, vrem mai mult, ne simtitm neimpliniti si neintelesi so vrem sa indreptam greselile facute. Insa suntem prea lasi si nesiguri sa spunem ceea ce ne trece prin minte de teama ca vom fi batjocoriti. Deseori ajungem sa ne inchidem in noi si sa plangem pana nu mai avem lacrimi iar in capul nostru nu exista decat ce e mai rau, ca nu ne acceptam, ca ne urâm.

Am ajuns sa nu ma mai pot privi in oglinda. Sunt atat de dezgustata de propria-mi persoana incat nu mai vreau sa fac nimic pentru mine. Dar vreau sa ii spun cat de mult regret ca nu i-am putut oferi afectiunea meritata, ca imi pare rau ca sunt nesigura pe mine si ca nu imi pot exprima cu voce tare gandurile.

Ma simt o pierdere de spatiu si de timp pentru unii oameni ce ma inconjoara, ma simt batjocorita, distrusa si imposibil de reparat. Uneori ma gandesc ca nici nu mai vreau sa exist pentru a nu mai crea durere si dezbin fata de tot ceea ce e posibil; pentru a nu mai lasa oameni sa ma iubeasca si mai apoi sa fie dezamagiti de mine, urmand ca tot eu sa fiu risipita ca puful papadiei in suflul vantului datorita masochismului excesiv ce ma defineste.

In final raman o dezamagire, o speranta de mult pierduta, cu dorinta de a nu ma mai inhiba in propriile-mi ganduri si trairi.

Singurul gand cu care adorm in fiecare seara in minte este acela ca regret ca nu l-am iubit atunci cand inca puteam.