Doar tu! // ff. Miraculous

Capitolul 2

♡Marinette♡

—Cu cine vorbeai la telefon? Îmi privesc prietena agitată, în timp ce părăseam amândouă magazinul.

—Uhm, cu Nino. M-a invitat la o întâlnire. Spune aceasta la fel de agitată, pe fața mea apărând un zâmbet gigantic.

—Uuu, trebuie să te pregătim să fi impecabilă. Spun entuziasmată, probabil mai entuziasmată decât ea.

—Nu, Marinette. Spune Alya chicotind. Nu genul acela de întâlnire. Probabil vom sta la el acasă, ne vom uita la un film și vom mânca dulciuri, eu asta prefer.
          Eu doar aprob scurt din cap și ne continuăm drumul. Am terminat cu cumpărăturile pe ziua de azi, iar eu sunt extenuată. Alya e cea mai energică persoană pe care am cunoscut-o vreodată. Nu o vei auzi vreodată pe Alya că se va plânge că e obosită. Ea e disponibilă oricând și la orice oră, pentru orice. Iar cumpărăturile sunt hobby-ul ei preferat. Săracul Nino..

          În scurt timp ajungem în fața blocului său. Alya dându-mi o îmbrățișare strânsă de adio, însă urmează să ne vedem mâine.

—Sigur nu ai nevoie de ajutor cu alea? Mă întreabă prietena mea, însă dau din cap negativ.

—Nup, mă descurc. Spun apucând mai bine sacoșele. Noapte bună, Alya!

          Îmi salut prietena, aceasta răspunzând la fel. Afară era deja seară, întunericul lăsându-se ușor peste Paris, orașul dragostei, fiind acum luminat de sute de luminițe și de faimosul Turn Eiffel. Trag aer curat și rece de seară în piept, și grăbesc pasul. Mie cam frică singură noaptea pe străzi, iar blocul meu se află la 3 străzi distanță de al prietenei mele Alya. Mi se făcuse cam frig, fiind toamnă, iar eu aveam pe mine doar un tricou și o pereche de blugi. În mâini aveam cam 3 sacoșe cu haine, și una cu mâncare fast food, pentru când ajung acasă.
          Dintr-o dată aud din spatele meu niște pași la fel de grăbiți ca și ai mei. Inima începe să-mi bată accelerat, și încep să grabesc pasul sperând să scap. Îmi e prea frică să întorc capul, așa că tot e fac e să înghit în sec și să-mi continui drumul grăbită, până când simt o mână pe umărul meu, ceea ce mă face să tresar și să încep să țip.

—Marinette, oprește-te! Aud vocea celui mai bun prieten al meu, ceea ce mă face să mă opresc din țipat. Ce Dumnezeu ai de țipi așa? Întreabă acesta amuzat, dar totodată simțindu-se frica din glasul său, ca nu cumva să mă fi auzit cineva și să cheme autoritățile.

—AAA, IDIOTULE! Țip scurt la el, dându-i un pumn în umăr, apoi mă aplec după sacoșele scăpate pe jos mai devreme, în timp ce țipam. M-ai speriat de moarte! Spun punându-mi mâna în dreptul inimii mele, simțind cum aproape iese din piept.

—Așa urât sunt? Întreabă acesta amuzat. Lasă-mă să te ajut! Spune acesta, luându-mi majoritatea sacoșelor din mână. Nu pot lăsa o domniță la ananghie! Spune acesta făcând pe cavalerul, gest care mă face să chicotesc.

—Ce cauți la ora asta pe străzi? Întreb urmându-l, mergând amândoi cu pași domoli în aceeași direcție.

—Acum am plecat de la Nino, ne-am jucat jocuri video toată ziua. Spune privind preț de câteva secunde sacoșele din mâinile noastre. Fapt care mă bucură pentru că n-am cutreierat toate magazinele din Paris până la ora asta cu voi. Adăugă, eu începând să chicotesc.

          Mai aveam o stradă și jumătate până la blocul meu, însă frigul începuse să îmi intre în oase. Tremuram încet, având pielea de găină și coapsele amorțite de la frig. Încep să grăbesc pasul, însă aud vocea lui Adrien.

—Unde te grăbești așa? Întreabă acesta pe un glas obosit încercând să mă ajungă din urmă.

—Mi-e frig. Nu știu de tine, dar eu nu suport frigul. Spun, apoi îl simt cum se oprește. De ce te-ai oprit? Ce parte din "Mi-e frig" n-ai înțeles-o?

          Așează sacoșele pe o bancă din dreapta noastră și își dă hanoracul cu fermuar jos, apoi îl întinde spre mine.

—Nici gând! O să-ți fie frig după. Spun iar acesta oftează.

          Vine spre mine și îmi ia sacoșele din mână și le așează pe bancă lângă celelalte, apoi îmi pune hanoracul în mâini.

—Haide, cu curaj. Spune acesta amuzat. Eu sunt obișnuit cu frigul, iar pe tine nu vreau să te duc înghețată acasă.

          Oftez scurt și îmi iau hanoracul pe mine. Era foarte larg pentru mine și îmi ajungea până la coapse. Pentru Adrien era doar bun, însă pentru mine e foarte larg, de aici observându-se foarte clar diferența dintre noi doi.
          Acesta mă privea cu un mic zâmbet în colțul gurii, intre noi fiind o liniște de mormânt, fapt care mă face să roșesc puțin. De ce Dumnezeule am roșit? Tot ce a făcut băiatul ăsta a fost să zâmbească. Poate e din cauză că îi port hanoracul? Nu, nu, nu. Sigur e din cauza frigului, îmi îngheață creierul deja.

—Mergem? Reușesc să întreb în șoaptă, din cauza presiunii dintre noi.

          Fața lui Adrien era la doi centimetrii distanță de a mea. Dorința amândurora este una foarte mare pentru ce urmează să se întâmple. Oare e greșit? Oare să îl opresc? Oare care sunt consecințele pentru ce urmează să se întâmple? Aceste întrebări nu mai contau pentru mine în momentul în care Adrien își unește buzele cu ale mele formând un sărut perfect.