Împăratul Infinitului (neterminată)

Capitolul 11

Istoria neamului sideral de la
nasterea lui Gaelam până la finele
Marelui Război

Mai întâi de toate a fost doar Unul, Nepătrunsul, care nu are început şi nici sfârşit, mereu a fost si va fi mereu, care în toate se găseşte şi din care toate purced.

Apoi au fost Soarele şi Luna, copiii Celui Nepătruns, pe care mintea omului nu-l va putea cuprinde în veci. Şi Luna şi Soarele au avut o mie de copii şi apoi de o mie de ori mai mulţi, până când bolta cerească s-a umplut de stele ce făceau din noapte zi. Şi Nepătrunsul i-a văzut şi a spus: "Pentru ca noaptea să rămână noapte, iar ziua să fie zi, vă separ astăzi pentru totdeauna, Lună de Soare, şi între voi aşez Pământul roditor şi plin de vietăţi, unde am pus pe om, ca el sa trăiască şi să se închine nouă. Îngrijiţi-vă de Pământ şi, mai presus de toate, nu lăsaţi pe om să stăpânească mai mult decât i se cuvine!"

Şi Nepătrunsul s-a avântat în Cosmos, zămislind alte lumi şi universuri infinite.

Luminătorii s-au îngrijit de Pământ şi a fost bine. Vreme de 1000 de ani a fost pace şi oamenii au trăit în abundenţă. Era pe atunci un belşug cum nu s-a mai văzut din vremurile străvechi şi nici nu va mai fi în era aceasta, aşa încât omul nu trebuia decât să întindă mâna şi să ia.

Dar, afară de Cel Nepătruns, niciun lucru nu este etern si toate au un sfârşit, mai cu seamă cele bune.

Inimile oamenilor poartă în lăuntrul lor sămânţa răului, care creşte cu repeziciune când el închide ochii şi rodeşte chiar şi pe cele mai pietroase ţarini, oricât de rar ar fi udată. Curând, oamenii au dorit să se stăpânească unii pe alţii şi să stăpânească porţiuni cât mai mari din Pământul Nepătrunsului. Cei slabi au fost făcuţi şi mai slabi, cei tari s-au întârit şi mai tare. Oamenii au tăiat pădurile, au ucis animalele şi s-au ucis între ei în războaie şi în nebunie. Totul a ars şi ce a fost cândva o civilizaţie măreaţă a devenit un pustiu arid de cenuşă şi durere, unde cei rămaşi în viaţă îşi aşteptau umili sfârşitul.

Atunci Soarele şi Luna, temându-se de pedeapsa Nepătrunsului, au creat o făptură cum nu se mai văzuse. Avea înfăţişarea unei femei înalte, cu părul lung şi negru, frumoasă, cu chipul aspru al vântului sălbatic. Şi i-au spus: "Vindecă Pământul de rânile pe care omul i le-a pricinuit. Creşte copacii, spulberă cenuşa, adu înapoi vieţuitoarele! Dar, orice ai face, să nu mănânci nimic din lumea aceasta muritoare, căci din divin te-ai născut şi lumina e singura ta hrană".

Şi femeia a plecat în lume. Şi peste tot pe unde călca, aducea verdeaţă şi belşug. Şi oamenii au iubit-o şi au socotit că se cuvine să-i mulţumească, dar când au întrebat-o ce răsplată doreşte, ea a refuzat orice dar. Era acolo şi un bărbat pe nume Uml.

Blestemată fie ora la care acela a deschis gura şi blestemat fie el şi toţi urmaşii urmaşilor lui! Omul nu va putea vreodată să atingă divinul asemeni nouă. Omul, cand a fost lăsat să intre în lume, a adus doar distrugere şi moarte după el.

În vremea aceea, oamenii încă se închinau Luminătorilor. Cele mai mari serbări erau cele in cinstea Soarelui, care se dădeau de 4 ori pe an, la echinocţii şi solstiţii. Astăzi, numai zânele mai slăvesc zeii străvechi, dar pe atunci întreaga suflare a lumii participa la Serbările Soarelui. Chiar si femeia aceea, care trăia în miezul pădurilor, ieşea din ascunzătoare pentru a-şi sărbători tatăl. Dar în anul acela oamenii au asteptat-o îmbrăcaţi de sărbătoare şi cu altare încărcate cu animale de sacrificiu. Şi, după ce prima jertfă a fost ucisă, nu a mai fost cale de intoarcere.