Împăratul Infinitului (neterminată)

Capitolul 9

Nu a fost mai mult decât o şoaptă, dar Ada a auzit-o atât de tare, încât aproape că i-a spart timpanele. Stătea ascunsă după un copac gros, perfect camuflată în întuneric, şi totuşi tipul acela o văzuse. A vrut să fugă, dar nu a apucat să facă mai mult de doi paşi, înainte să se împiedice şi să cadă cu faţa în frunzele uscate care se amestecaseră cu nămolul de pe jos.

-Ada? s-a auzit o voce cunoscută.

Ada s-a întors cu faţa în sus şi a văzut-o pe Cristina stând lângă ea. Era îmbrācată într-o robă albă, la fel ca toţi ceilalţi.

-Ai venit! a spus ea, sărind în sus şi bătând veselă din palme. A venit! a continuat, întorcându-se către tânărul cu păr alb şi gesticulând spre ea, de parcă ar mai fi avut cineva nevoie să fie alertat cu privire la prezenţa ei acolo.

Acum nu doar el, ci toată lumea o privea.

-Văd, a răspuns el, apropiindu-se încet.

-Şi? Nu ai nimic de zis? l-a întrebat Cristina.

-Ce vrei să zic?

-Nu ştiu. Ai putea să zici: "Wow, ai avut dreptate în tot acest timp! Sunt un idiot!"

Tânărul şi-a păstrat aceeaşi expresie calmă.

-Puteţi pleca, a spus el peste umăr către mulţime.

Fără nicium cuvânt, cu toţii au dispărut în întunericul pădurii, însă nu fără să privească înapoi din când în când.

Cristina a prins-o pe Ada de mână şi a ajutat-o să se ridice în picioare.

-Bine ai revenit! i-a spus.

Ada nu i-a răspuns. Era prea speriată. Habar nu avea cine era de fapt Cristina şi, evident, habar nu avea cine era tipul ăla. Dacă erau periculoşi? Dacă făceau parte dintr-o sectă ciudată? Văzuse odată un documentar despre o sectă care obişnuia să facă sacrificii şi multe alte ritualuri satanice în cinstea zeului lor.

-Cât de gălăgioasă poate să fie! a spus tânărul pe un ton enervat, masându-şi tâmpla dreaptă.

Ce tot spunea? Gălăgioasă? Nu scosese niciun cuvânt de când era acolo.

-Nu suntem nicio sectă, a spus Cristina, zâmbind. Suntem zâne!

-OK, zâne, a spus Ada, trecându-şi agitată mâna prin păr.

-Noi ne cunoaştem de mult, a continuat Cristina, de cand erai mică. Nu te-am minţit niciodata. Exceptând atunci când ţi-am spus că mă cheamă Cristina. De fapt, numele meu e Kira. Am fost cele mai bune prietene cândva.

-Nu-mi spune, a zis Ada cu sarcasm, şi ştiam că eşti zână, nu?

Era extrem de speriată, dar nu îşi putea ţine gura. Dacă urma să păţească ceva oribil, măcar să nu îşi piardă demnitatea.

-Sigur că ştiai.

A vrut să o ia din nou de mână, dar Ada s-a ferit.

-Nu mă atinge!

-Te rog, nu fi speriată!

-Lasă-mă în pace! a spus Ada, încercând să stea calmă.

Tânărul cu păr alb a pufnit nervos.

-Glumeşti, nu? a întrebat el. Asta e Inia Dinia?

-Pari surprins, i-a răspuns Kira. De parcă nu ai mai fi văzut-o şi înainte.

-Am mai văzut-o, dar acum cred că e prima oară când am ochii deschişi. Uită-te la ea! Are nămol pe faţă, pe haine, pe picioare! Cine mai ştie pe unde? Şi nici nu seamănă cu Inia!