Împăratul Infinitului (neterminată)

Capitolul 10

Vifor era pe moarte. Nimeni nu îndrăznise sā spună asta cu voce tare, dar nu era nevoie de nicio confirmare. Ada a privit cu lacrimi în ochi la calul slab, care abia se mai ţinea pe picioare. Gâtul şi aproape jumătate din corp îi erau acoperite de o eczemă urâtă şi, fără îndoială, foarte dureroasă. Bunicul îl spăla cu o cârpă curată, umezită într-o găleată în care amestecase apă şi o soluţie specială, dată de veterinar.

-Ce naşpa... a oftat Iancu.

Erau amândoi în grajd, sprijiniţi cu coatele de balustrada din lemn care delimita culcuşul lui Vifor. Bunica fusese şi ea acolo, dar plecase în urmă cu 5 minute cu pretextul ca are treburi de făcut prin curte. Adevărul era că scena fusese prea dureroasă pentru ea.

Ada şi-a lăsat capul pe umărul lui Iancu, clipind din ce în ce mai des pentru că nu vroia să plângă.

Mirosul lui proaspăt i-a invadat nările. Nu mirosea a parfum, ca Vlad sau ca ceilalţi băieţi de la şcoala ei. Era un miros simplu, curat şi ciudat de liniştitor. Probabil că nu mai folosea altceva în afară de săpun şi un deodorant ieftin, dar orice ar fi fost, o făcea să se simtă sprijinită, ocrotită.

Bărbia băiatului s-a mişcat uşor pe creştetul ei.

-Deci, ce ai căutat aseară pe deal? a întrebat-o el în şoaptă.

-Văd că eşti la curent cu noutăţile, i-a raspuns ea încet.

-Mă înţeleg bine cu mamaia Elena. Îţi dai seama că mi-a spus.

-Am fost să mă plimb.

Spera ca acest răspuns să îi fie suficient.

-La ora aia? a insistat el, spre dezamăgirea ei.

Ada s-a desprins din îmbrăţişarea lui, sprijinindu-se din nou de balustradă.

-Nu a fost mare lucru, a spus, încercând să-l asigure cu un zâmbet.

În realitate nu se simţea deloc veselă. Confortul simţit mai devreme în apropierea lui Iancu dispăruse. Simpla amintire a celor întâmplate în seara precedentă era ca un cuţit rece împungându-i stomacul. Teama că Ethiel ar fi putut să îşi pună în practică ameninţările o copleşise imediat. Şi mai erau şi frustrarea, furia pe care le simţea pentru că devenise, practic, marioneta lor. Kira părea suficient de drăguţă încât să nu abuzeze de această putere. De fapt, acum că sa gândea mai bine, ea nici măcar nu fusese de faţă când fratele ei o ameninţase. El era adevărata problemă, Ethiel. Orice i-ar fi cerut el, ea trebuia să îndeplinească.

-Pentru ei a fost mare lucru! s-a răstit Iancu, spărgând liniştea de mormânt care dăinuise până atunci. S-au speriat!

Bunicul s-a uitat surprins la ei.

-Hai afară! i-a şoptit ea, apucându-l de mânecă şi trăgându-l pe uşă.

Au ieşit din grajd fără să mai scoată un sunet.

Era o zi obişnuită de toamnā, în care soarele reuşea din când în când să le trimită, printre norii cenuşii, câteva raze calde muritorilor de pe pământ.

Ada s-a îndreptat spre atelierul bunicului. Nu era decat o cocioabă pe care bătrânul o ridicase în spatele casei pentru a ţine la adăpost uneltele si alte lucruri pe care le avea. Ada stia ca acolo puteau discuta linistiti.

-Ce te-a apucat? l-a întrebat ea după ce a închis uşa în urma lor. Ce am facut nu a fost tocmai ok, dar cred că exagerezi cu atitudinea asta.

Iancu a pufnit nervos, privind-o încruntat.

-Nu sunt prost, a spus el.

-Nu am spus niciodată că eşti, i-a răspuns Ada, încrucişându-şi braţele peste piept. De unde ai scos asta?