Împăratul Infinitului (neterminată)

Capitolul 4

Ploaia se oprise de mai bine de o jumătate de oră şi Ada plecase la plimbare prin sat. Nu îşi adusese la ţară decât un rucsac cu haine, aşa că singurele încălţări pe care le avea la ea erau o pereche de teneşi roşii. Pânza lor nu o proteja deloc de apă şi fata era nevoită ocolească băltoacele uriaşe care se formaseră pe marginea şoselei. În urma ei, Balaur mergea ţanţoş, fără să bage de seamă lacurile. Cerul era tot înnorat şi ai fi crezut că e pe înserat, când, de fapt, era abia amiază.

Ada plecase de acasă cu speranta că ceva o va face să-şi amintească, însă cu fiecare pas pe care îl făcea şi cu fiecare persoană pe care o întâlnea această speranţă era tot mai mică.

-Ada? s-a auzit la un moment dat o voce.

Ada s-a întors în direcţia ei şi a văzut venind spre ea un băiat înalt, solid, pe care nu îl cunoştea.

-Da, tu eşti! a spus el, ajungând mai aproape. Nu mă mai ţii minte?  Sunt Iancu! Iancu al lu' Negrău!

-Da, normal că ştiu cine eşti! a minţit ea. Te-ai făcut mare!

Băiatul a râs.

-Şi tu la fel. Mai-mai să nu te mai recunosc! Dacă n-ai mai venit p-aici.

Ada l-a privit cu atenţie în timp ce vorbea. "Haide, haide, fă un efort! Aminteşte-ţi ceva legat de tipul ăsta! Orice!". Părea un băiat de treabă. Avea părul blond închis şi ciufulit, ochii căprui-verzui şi un nas puţin prea mare pentru restul trăsăturilor sale. Dar, privit în ansamblu, putea fi cu uşurinţă considerat chipeş.

-Am fost ocupată cu şcoala, a spus ea.

-Eşti la facultate acuma?

-Încă nu. Abia la anul.

-Aşa e, uitasem că eşti mai mică decât mine cu doi ani.

"OK, deci are 20 de ani", s-a gândit ea.

-Dar tu? La ce ai dat?

Iancu a râs.

-Pă dracu'! a spus zâmbind. N-am dat nicăieri. La ce probleme ne făcea tata, zic bogdaproste că am terminat liceu'.

-Îmi pare rău, a spus Ada, bâlbâindu-se. Nu am vrut să te fac să te simţi prost.

La naiba! Ar fi trebuit să-şi dea seama! Puţini tineri de la ţară reuşeau să dea la facultate. Şi ce probleme avusese cu tatăl lui? Probabil ar fi fost mai bine să se întoarcă acasă până nu se dădea de gol. Ultimul lucru pe care şi-l dorea era ca oamenii să afle despre problema ei şi să o privească ciudat.

-Eh, n-are nimic, stai liniştită. Nu a fost mare brânză. Oricum nu am avut prea mari pretentii de la viaţă.

Vorbea de parcă ar fu foat împăcat cu sine şi cu situaţia cu care se confrunta, dar în ochi i se putea citi o tristeţe profundă.

-Şi acum ce faci? l-a întrebat Ada, încercând să-şi ascundă înduioşarea.

-Tata a murit anu' trecut, aşa că am rămas eu capu' familiei.

Ada a fost şocată de lipsa de emoţie cu care vorbea despre moartea tatălui lui.

-Cum a murit? a întrebat ea.

- Era beat, ca de obicei. Şi când a ieşit de la cârciumă de la popa s-a împiedicat de prag. A căzut cu capu' de ciment. Cică a murit pe loc.

-Îmi pare rău...

-Mie nu. N-am mai avut atâta linişte de... nici nu mai ştiu de când. Mama e liniştită, soră-mea e liniştită, a bătrână la fel.

-Şi tu?

-Dacă ele e bine nu mai îmi trebuie nimica.

Ada era surprinsă de uşurinţa cu care Iancu îi povestea toate aceste lucruri intime. Abia apoi şi-a dat seama că de fapt nu erau doi străini şi că probabil băiatul avea încredere în ea. Brusc, teama ca nu cumva să se dea de gol a devenit mai mare.

-Cred că o să plec acum, a spus ea. Mi-e frică să nu înceapă iar ploaia. Mi-a părut bine să te revăd.

-Cât stai p-aici?

-O săptămână.

-Mişto. Vii diseară la buturugi?

-La buturugi?

-Da, a râs el. Şi acuma tot acolo ne strângem. Facem focu', mâncăm seminţe. E frumos.

-Nu ştiu...

-Hai, măh! Acuma suntem mai mari, nu mai trebuie să ajungem devreme acasă. O să fie ca pe vremuri, da' mai întuneric.

"Ca pe vremuri..."

-Bine, vin. Pe la ce oră?

-Nicio oră. Când se-nserează poţi să vii.

-Bine. Ne vedem atunici. Pa pa!