Împăratul Infinitului (neterminată)

Capitolul 2

Ploaia cădea monoton pe parbrizul maşinii, ştergatoarele măturând din când în când apa din calea lor.

Tata conducea în linişte, în timp ce ea stătea cuibărită în scaunul din dreapta. Nu îi plăceau medicamentele şi în dimineaţa aceea nu îşi luase calmantul prescris de medic. Crezuse că durerea nu va fi prea mare. Se înşelase. Zgârieturile de pe faţă şi torace îi pulsaseră într-un mod infernal, iar vânătaia oribilă de pe şold devenise atât de dureroasă încât nici nu putuse să meargă. Mama aproape că îi îndesase medicamentul pe gât. Acum totul amorţise. Nu era un calmant puternic, dar pentru cineva ca ea, care nu lua niciodată nici măcar o aspirină, se dovedise a fi foarte eficient. Se simţea somnoroasă, dar avea bănuiala că asta se datora vremii cenuşii de afară, nu neapărat calmantului.

Pentru a mia oară, şi-a amintit accidentul. Chiar şi acum, după ce şocul trecuse, avea sentimentul că cineva încercase să o omoare. Dacă nu ar fi fost a doua maşină, care o lovise pe prima şi îi schimbase uşor traiectoria, probabil chiar ar fi murit. Cumva, gândul nu o speria. Simţea că murise deja de nenumărate ori.

Tata era în continuare concentrat la drum. Cu o seară în urmă, Ada îi spusese că, dacă avea să refuze să o ducă la ţară cu maşina, era hotărâtă să plece singură cu autobuzul. Nu se certaseră, nu se certau niciodată. Tata nu era genul de om care să ţipe. Îi plăcea să gândească un lucru înainte să îl spună. Era, probabil, conştient de faptul că o prea mare îndârjire din partea lui ar fi fost puţin suspectă, aşa că îşi dăduse consimţământul.

-Dacă te-ai răzgândit, putem sa ne intoarcem, a spus el, spărgând liniştea.

"O ultimă încercare", s-a gândit Ada. Avea ochii închişi şi o parte din ea şi-ar fi dorit să nu-i răspundă, să-l facă să creadă că doarme.

-Nu vreau, a răspuns ea până la urmă, fără să deschidă ochii.

-Ai tot ce iti trebuie? a întrebat-o.

-Da.

-Medicamentele?

-Da.

-Încărcătorul?

-Nu mi-am luat telefonul.

-De ce naiba nu?

-Nu am voie să umblu pe el, i-a explicat, deschizând în sfârşit ochii. Creierul meu e, citez, "zguduit". Trebuie sa îl las macar 2 săptămâni să-şi  revină.

-Doctorul a zis că nu ai voie sa scrii mesaje sau să te joci pe el pentru că necesită un nivel mare de concentrare, iar creierul tău are nevoie de o pauză. Ştiu toate astea. Şi mai ştiu că nu ţi-a interzis nimeni să vorbeşti la telefon. Cum o să păstrăm legătura?

-Hello? Le ştii pe prietenele mele? Ştii, Carmen, blonda aia mică? Tatiana? Miruna?

-Le ştiu, a spus el, uşor dezgustat.

-Nu exista persoană pe lumea asta care să dea mai multe mesaje decât ele. Serios. La modul grav. Dacă ar exista un concurs, ar ieşi pe primul loc. Toate trei! Ar fi fost prea tentant dacă l-aş fi avut la îndemână.

Tata nu a spus nimic.

-O sa vorbim când vii să mă iei, a spus ea.

-Aha...

-Poţi să nu mai fi aşa îngrijorat? Nu mă laşi ín pădure, e o casă de oameni. Oameni care mă iubesc, ştii? Oameni care o să mă oblige să mănânc mai mult decât e omeneşte posibil şi care o să mă trateze ca pe o prinţesă.

A râs şi tata i s-a alăturat, dar ochii lui nu zâmbeau. Şi-au continuat drumul în linişte.

Casa bunicilor era veche, construită de părinţii bunicului în perioada interbelică, înainte ca străbunicul să plece în război. Era una din trei case identice, ridicate pentru trei fraţi cu propriile mâini ale acestora şi singura care mai era încă în picioare. Prispa era mica, dar avea coloane înalte şi ziduri groase. Chiar înaintea ei se întindea grădina de flori a bunicii, despre care Ada ştia ca este foarte bine îngrijită, dar care îşi păstra mereu un aer sălbatic. Nu avea nimic din geometria şi ordinea florilor plantate în parcuri. Era un amestec bogat, colorat, de trandafiri, tufenici, zambile, narcise, lalele şi multe altele. Bineînţeles, fiecare tip de floare înflorea în anotimpul corespunzator. Lângă gard erau tufe de liliac şi iasomie care, în sezonul lor, inundau grădina cu un parfum îmbătător. De cele mai multe ori, acest parfum ajungea pâna în casă. Grădina avea şi câţiva pomi fructiferi: un măr destul de tânar, un păr care fusese, probabil, plantat în aceeaşi perioada şi un gutui cu tulpina groasă şi scorţoasă, înalt cât casa. Acum, grădina era aproape goală, cu excepţia tufenicilor şi rondurilor de gerbera, florile toamnei, iar singurul care mai avea fructe era gutuiul.

Ada a privit din maşină. Ploaia nu contenea să cadă şi apa curgea în şiroaie de pe streaşini, peste viţa de vie care imbrăţişase o parte din peretele exterior al casei. Pe alocuri se mai puteau vedea câţiva struguri.

-Urâtă vreme! a spus tata, cu un oftat. Ce zi ţi-ai ales şi tu sa vii aici!

-O zi ca oricare alta, în esenţă.

-Mda... a spus el. Îndrăzneşti să ieşi?

-Cred că da.

-Să nu mai stai după mine, să fugi direct în casă.

-Pleci?

-Da.

-Frumos ar fi să stai şi tu măcar o jumătate de oră.

-Sunt aşteptat la serviciu.

-Îhâm, a spus ea sceptică.

L-a sărutat repede pe obraz şi i-a spus un "pa" peste umăr în timp ce ieşea din maşină. A trântit portiera puţin prea tare şi a luat-o la fugă prin ploaie.

Primul care a întâmpinat-o a fost Balaur, câinele.

-Hei! i-a spus Ada. Scuze, Balauraş, nu pot să stau la taclale.

Balaur a alergat după ea până la uşă. Era ud leoarcă şi apa îi pica de pe mustăţi şi sprâncene.

-Vorbim mai tarziu, a spus ea, deschizand usa.

Balaur s-a furisat pe langa ea si a intrat in casă.

-Ada! a strigat bunica. Balaur, ieşi afară! Ada, vino să te pup! Nici n-am auzit maşina.

A strâns-o cu putere în braţe, sărutând-o zgomotos pe ambii obraji. Balaur se învârtea bucuros în jurul lor, dând din coadă.

-Ieşi afară, a strigat bunica spre el.

Câinele a făcut câţiva paşi înapoi, însă fără să-şi piardă deloc din veselie. Ada a râs.

-Ce faţă are! a spus ea.

-Ieşi afară, drace!

Câinele a ieşit şi bătrâna a închis uşa.

-Tata a plecat deja, a spus Ada. Trebuia să ajungă la serviciu...

-Lasă că ştiu io, a răspuns femeia. Hai, dezbracă-te! Dă-mi mie geaca să ţi-o agăţ în cuier! Stai acolo!

Ada s-a aşezat pe un scaun.

-Ţi-e foame?

-Nu prea...

-Am facut musaca! Te lingi pă degete!

A scos din cuptor o tavă sfârâindă cu mâncare. Adei nu îi era foame, dar trebuia să recunoască faptul că arăta delicios. Iar mirosul era nemaipomenit. Îl simţise de când intrase în casă. Cât ai zice "peşte" s-a trezit cu o strachină plină vârf.

-Ăă... Mamaie, în ritmul ăsta nu am nicio şansă să termin de mâncat săptămâna asta.

Au râs amândouă.

Ada a mâncat puţin, doar cât să scape de gura bătrânei. În scurt timp şi-a făcut apariţia şi bunicul, iar Ada a început să le povestească amândurora despre accident.

Bunicul era mut. Ada nu stia de ce. De fapt, nu stia nimeni. Bunica spunea că mai demult, când era Ada mică, putuse şi el să vorbească, la fel ca toată lumea. Apoi, din senin, a amuţit. Fusese la doctor, mai mult forţat, ce-i drept, şi i se spusese doar că problema lui nu era de natură fiziologică, iar bunicul nu vrusese nici în ruptul capului să meargă la un "doctor de nebuni". Acum comunica prin semne şi toată lumea se obişnuise cu el: familie, vecini, chiar şi primarul. Însă, la vremea respectivă, problema lui fusese, probabil, principalul subiect de discuţie în sat.

Uneori, îndeosebi noaptea, când stătea în pat fără să adoarmă, Ada se gândea la toate aspectele vieţii ei şi concluziona de fiecare dată că era ceva putred în familia ei. Începând cu problema bunicului şi terminând cu problemele ei. Nu multe familii se puteau lăuda cu atâtea ciudăţenii.