the shining ||gukkjikook||

depressive episode

Jimin privea silențios tavanul camerei sale. Era plin de transpirație și de un lichid vâscos argintiu a cărei voia să-i dea uitare pentru totdeauna. O migrenă puternică luase stăpânire asupra sa și nu avea de gând să-l lase atât de ușor. Era prea obosit ca să își mai miște un deget și să facă ceva pentru acea durere insuportabilă ce, cu timpul, devenea din ce în ce noul normal pentru el. Era mult spus că privea, nici nu știa cum de își ținea ochii deschiși, fixați pe un punct de pe tavan ce începea să devină din ce în ce mai blurat. Își ținea ochii deschiși ca să nu adoarmă și să existe șansa să aibă un coșmar cu ceea ce văzuse în orele lungi ce trecuseră.

Uneori își ura atât de mult moștenirea și greutatea care s-a pus pe umerii săi în calitate de fiul al Lunei. Ar acel moment era momentul în care își ura mama spirituală, Luna. Îi era doar mamă spirituală, deoarece moștenise de la ea decât puterea ei și blestemele ei, în rest era sută la sută copilul genitic al părinților care l-au creat. Chiar nu ar fi vrut să fie fiul Lunei. Nu prea avea o altă trăsătură de personalitate decât că era fiul acesteia, ce venea cu o grămadă de alte sub-trăsături pe care o moșteneu și pe Lună, și alte coping mechanisms ca urmări a fi fiul acesteia.

De ce? Deoarece el trebuia să se lupte într-o peșteră sub apă cu șerpi-reptilieni antici care nici măcar în legende sau folclorul triburilor care au stat în acea zonă nu apăreau, pentru a găsi un artefact vechi pierdut ce nici măcar nu se afla în acel loc. Problema cu acești șerpi era că aveau o puțină concentrație de apă în corpul lor, tocmai pentru a nu putea fi controlați și lăsa pe oricine să pună mâna pe artefact, iar Jimin a trebuit să recurgă la cele mai scârboase metode din viața sa pentru a-i distruge. Chiar era dezgustat.

Merita măcar cel puțin două vacanțe, fiecare de șase luni pentru lupta ce a ținut-o cu aceștia. Dar știa că încă nu se poate odihni atâta timp cât nu găsea acel artefact.

Telefonul i s-a aprins și l-a anunțat că a primit un mesaj. Probabil era Jeonggukk, dar se afla într-o stare prea josnică pentru a conversa cu acesta.
Era o problemă pentru el de viitor. Nu, chiar nu avea de gând să aibă contact uman/social în următoarele ore, zile chiar. Voia o pauză, chiar dacă asta ar fi înseamnat o pauză de la viață. Și brusc această idee îi suna minunat de bine. Ce ar fi fost mai minunat decât o pauză lungă de câteva zile de la viață.

Poate psihologul său, dacă încă ar mai fi avut unul care nu l-a dat afară în timpul ședinței, decizând că viața lui e prea problematică pentru capacitatea lor de înțelegere și compresare a informațiilor, făcând nu de puține ori să-și pună sub un semn al întrebării realitatea în care trăiau, ar fi definit momentul în prin care trecea ca pe un episod de depresie și anxietate unde voia să fie înconjurat numai de întunericul din cameră, fără contact uman, mănâncând numai ramenul pe care îl avea păstrat special pentru astfel de situații de criză, uneori nemaiobosindu-se să-l gătească, doar zdrobind tăiețeii în bucățele mici și preserând pachetul de condimente peste ei. Era sigur că acel praf condimentat, pe termen lung, l-ar ajuta să ocolească hepatita.

Jeonggukk cel mai probabil și-ar fi dat seama după patru ore ce se întâmplă cu el, iar în a treia zi de nerăspuns la mesaje ar fi venit la fel și l-ar forțat să bea o cantitate mare de apă, forțându-i rinichii să-și amintească cum să funcționeze în regulă, i-ar face ceva consistent de mâncare durabil pentru următoarele zile, ar face curat și l-ar ajuta să se spele, atingându-l cât mai puțin și nevorbind deloc deoarece știa cât de mult în situațiile de genul orice fel de socializare îl epuiza la maxim.

Nu știe cât a stat în pat, absorbit de acel sentiment de goliciune ce îi lăsa un puternic gust amar pe limbă. Nu știe când a adormit și nici cât a dormit. Cert era că simțea un prosop cald și pufos ce îi ștergea mâinile de mâzga aceea dezgustătoare. Și-a deschis, așteptând să-l vadă pe Jeonggukk, dar când a văzut șuvițele castanii și ochelarii căzuți pe vârful nasului lui Jungkook, a rămas împietrit.

Cel mai probabil el fusese cel care îi dăduse un mesaj, vrând să vorbească cu el și să primească o explicație în legătură cu acea noapte. Apoi, văzând că nu îi răspunde, s-a panicat și a decis să vină de capul său la apartamentul său. Nici nu voia să știe de unde îi știa adresa și cum a intrat în apartamentul său.

Când Jungkook l-a văzut cum își deschide ochii, i-a zâmbit slab și a încetat să-l mai curețe, strângând prosopul murdar între degetele sale lungi.

"Nu o să te întreb ce s-a întâmplat și nici nu vreau un răspuns." A început Jungkook calm să vorbească, studiind reacția acestuia. "Voiam doar să mă asigur că ești bine, deoarece nu ai răspuns mesajului meu." Jungkook a șoptit ultima parte.

S-a ridicat de pe marginea patului unde era și s-a dus să clătească prosopul, urmând să îl dea lui Jimin.

"Ar trebui să-ți schimbi hainele, de preferabil să faci și un duș." Jimin abia atunci a realizat că nu mai avea ghetele și jacheta sa pe el. Cel mai probabil Jungkook s-a ocupat și de aceastea, ba chiar a și schimbat cearceaful de sub el, care clar se îmbibase în acea substanță.

Jungkook avea mâinile băgate în buzunarele jachetei lui. Era rezemat de tocul ușii. Se putea vedea o mică rază de lumină de pe hol, Jungkook bănuind că acesta avea să fie sensibil la lumină, așa că a minimizat-o cât a putut.

"Dacă mai ai nevoie de ceva, poți mereu să-mi dai mesaj sau fratelui meu dacă te simți mai confortabil." Jungkook continua să șoptească. Nu era inconștient ca să nu realizeze că Jimin era extrem de suprastimulat în condiția care era.

Când a pus mâna pe cleanța ușii, dând să o închidă în urma sa, abia a auzit o voce răgușită.

"Rămâi."