E seara târziu, dar peste tot dimineață

ix [sfârșitul]

"De ce ești încă aici? Barul s-a închis acum o oră."

"Se simte singură când plec."

"...Cuptorul? Cuptorul are un gen?"

Bacovia se uită cruciș spre el. "Dacă trebuie să mă întrebi asta, domnule învățător, sunt foarte îngrijorat pentru viitoarele generații."

Ion doar îi zâmbi, cu toți dinții. De data asta, nicio urmă de răutate nu era ascunsă în gestul său; să se ia de George Bacovia, colegul său de breaslă și întrebări existențiale după câteva pahare, era o adevărată plăcere. "E neutru. Un cuptor, două cuptoare. Poți să îi zici frumos."

"E femeie." spuse Bacovia, final, trecându-și degetele încă o dată peste cuptorul ce se răcea după o zi lungă de muncă.

"Ahm. Vreau să știu cum ai aflat asta?" când George îl privi cu privirea întunecată, Creanga se dădu cu un pas în spate. "Nu. Nu vreau."

"Măcar știi ce e mai bine pentru tine." mustăci George, iar Ion își ridică sprancenele.

"Cei care spun ca tu ești cel drăguț, greșesc cu desăvârșire."

"Tristețea nu a făcut pe nimeni drăguț înainte." părea că Bacovia nu vorbea cu el acum, ci cu cineva de foarte departe. Poate chiar el însuși. "Rău, poate. Dar furios, pe sine la fel de mult ca pe alta lume... asta cu siguranță."

Clipi spre el. "Georgică... ești bine?"

Nu se uită înapoi la el. "La fel ca întotdeauna."

Îi părea rău sa îl lase așa, însă știa că nu avea cum să îl ajute. Lasă mătura și fărașul cu care a curățat barul în vestiar, apoi își luă haina, noaptea de vară lăsând răcoarea sa îl urmeze acasă. Nu ezită înainte să îi ciufulească părul scurt lui George înainte să încuie barul, dar Bacovia nu reacționa. Probabil și-a terminat bateria socială pentru acea seară.

Noaptea îl primi pe Creanga cu brațele deschise. Era vineri, deci nu trebuia să se ducă la școală în următoarea dimineață; a luat responsabilitatea de a închide localul de la Ilie, ce trebuia să lucreze la un articol pentru următoarea dimineață. Relația dintre cei doi nu s-a încălzit: dacă a pățit ceva, a înghețat într-un punct în care se ignorau reciproc, ceea ce, după spusele lui Slavici, e foarte bine.

O lua spre Victoriei, trecând pe lângă localuri încă deschise, pe lângă oameni fără adapost încercând să doarmă pe băncile incomode, pe lângă tineri cu țigări și telefoane cu ecrane mai luminoase decât mințile lor. Se întrebă cum ar fi fost să fie unul dintre ei, in tinerețe, sa iasă cu prieteni și colegi, poate chiar și cu necunoscuți, în cluburi și pe străzi. Nu a avut șansa asta; pentru el, libertatea se simțea ca alergatul cu tălpile desculțe pe străzi încinse de soare, scăldatul în fântânile artizanale din parcuri și mâncatul de grătar cu mâinile goale.

Munca la cârciumă cu Zahei, înainte, iar acum la barul lui Mihai, se simțea ca cel mai apropiat lucru de viață pe care nu a avut-o crescând la periferia orașului, mai degrabă decât în inima lui. Viața sa de adult avea gust de bere amăruie și mirosea a geci de piele întoarsă, era găsită în atingerile pe umăr ale lui Mihai cand îl ocolea pentru a intra in bucătărie, în zâmbetele rare ale lui Bacovia, în mesajele constante de la Ioan despre cartea la care lucra. Poate era ciudat, ca se simțea mai tânăr acum decât s-a simțit în adolescență lui, dar nu îl deranja, atât timp cât trăia.

A ajuns în zona Parcului Cișmigiu, picioarele ghidându-i calea atunci când mintea îl frământă cu alt fel de gânduri. Nu s-ar fi așteptat, însă, ca picioarele sa nu îi ghideze doar corpul, ci și spiritul: acolo, sprijinit de un gard, era un bărbat într-un palton subțire, ținând o țigară între buze și un telefon în mână. Ion l-ar fi putut recunoaște dacă era prezentat cu o dublură de-a sa, nu printr-un truc sau printr-o nimereală, ci prin modul în care inima i-o lua la galop.