E seara târziu, dar peste tot dimineață

v

Au ieșit pe o altă ușă decât cea pe care au intrat, iar acolo au dat nas în nas cu Caragiale, ce se întindea să ia o sticlă de Martini de pe un raft. Se strâmba, sau poate le zâmbi, greu de spus pe sub mustață, și se întoarse la a servi femeia cu părul șaten ce se sprijinea lasciv de bar.

"Îl știi pe Ilie." îi șopti Ioan. "Mă rog, numele lui e Ion Luca Caragiale, dar nimeni nu îi spune pe oricare dintre prenumele sale. Ilie, Mihai și cu mine suntem angajații de la bar. Lucrăm toți trei în zilele cu multă lume, dar de obicei e doar unul sau doi dintre noi pe tură."

Mihai apăru din spatele lor, părul lui de obicei aranjat perfect pe spate acum puțin răvășit și obrajii înroșiți. Râse scurt când văzu cum se uita ceilalți doi la el, și apucă o sticla de rom de pe un raft.

"Zilele de munca sunt de șase ore, de la șase la doișpe seara." prelua el conversația, de parca a fost acolo tot timpul. Nu mai era la fel de nervos ca mai devreme, însă Ion tot simți un entuziasm rușinos cand îl privi. "Asta e perfect pentru programul tău de la școală, nu-i așa?"

"Oh, ești și profesor?" întrebă Ioan, cu sprâncenele ridicate. "Mă gândeam și eu sa îmi încerc norocul în a preda, dar munca de aici e mult mai..."

"Interesantă? Palpitantă? Ușoară?" Caragiale se răsuci pe un călcâi și le făcu cu ochiul. "Nu știu de ce ar vrea oricine sa lucreze altundeva cu o asemenea clientelă." femeia brunetă din spatele lui chicoti, iar Mihai se încruntă aproape imperceptibil.

"Unii oameni sunt mai mult decât un zambet șarmant și un monoclu fals, Caragiale." spuse Mihai, și se aplecă peste bar pentru a lua comanda unui bărbat înalt în geaca de piele, întorcându-și spatele cu totul la femeia brunetă. Ion se întrebă despre ce era vorba.

"Nu trebuie să te decizi acum dacă vrei să lucrezi aici, dar dacă mai ai întrebări..." Ioan punea alcool din doua sticle într-un termos gri metalic, vorbindu-i peste umăr. "Suntem gata să raspundem."

"Eu..."

"Am eu o întrebare." Caragiale se posta in fața lui, iar ochii lui păreau să scuipe foc. "Sau, mai degraba, o cerință. Ce-ar fi să ne și arăți talentul ăla de care vorbește Eminescu, pentru a vedea că ai și altceva decat niște ochi frumoși, profesore."

"Nu trebuie să faci asta, Ion.." începu Ioan, însă Creanga își întinse mâna în direcția lui Eminescu, fără să rupă contactul vizual cu Caragiale pentru măcar o secundă.

"Sunt învățător," spuse Creanga, apucând sticla înmânată de Eminescu de gât și așezând-o pe bar. "și ba da, trebuie."

O mică mulțime se formă în jurul barului in timp ce Creangă începu să prepare una dintre bauturile lui preferate, aceeași pe care i-a facut-o lui Mihai. Femei, bărbați și tineri se strângeau unii în alții și șușoteau, în timp ce Caragiale îi făcea găuri în ceafă cu privirea din spatele lui. Puse băutura in patru pahare de Martini și luă patru bucati de ananas între degete înainte să se uite fix în ochii lui Eminescu și să le așeze pe toate dintr-un singur gest în pahare.

"Până la fund." a spus el, întorcându-se pentru a se uita la Caragiale când a zis asta.

Desigur, băutura a fost mai bună decât orice ar fi putut face ceilalți trei la un loc. Ioan începu să râdă și îl bătu prietenește pe spate, iar Mihai îl îmbrățișă pentru o secundă prea mult, pieptul lui fierbinte lipit de spatele lui, in timp ce Caragiale tușea, fără să se uite la el. Ion zâmbi scurt, încercând sa își ascundă roșeață din obraji.

"Presupun ca Eminescu a avut dreptate." murmură el, și arată de parcă fraza aia i-a luat cinci ani din viață. "Bine ai venit la Timpul, Ioane."

Ion dădu peste cap paharul său si îi aruncă un zâmbet așa dulce că ar putea omorî peștii din oceanul lui Caragiale. "Nu am zis niciodată că o să mă angajez aici." ridică din umeri, in timp ce Mihai suspină surprins in spatele lui. "O să mă mai gândesc."

Se mai uită o dată la Eminescu, scurt, și plecă, lăsând nu doar privirile celor trei bărbați, dar și cele ale oamenilor din bar, să îl urmărească.