E seara târziu, dar peste tot dimineață

i

Pentru a ajunge la localul "Bolta Rece", trebuia să știi drumul printre străzile întortocheate ale cartierului Ferentari de la periferia Bucureștiului. Cel mai apropiat mijloc de transport era la cel putin jumătate de ora de mers alert. Iluminatoarele stradale apăreau sporadic, amplasate haotic, de parca oamenii ce le-au asamblat erau ei înșiși în stare de ebrietate în timp ce lucrau.

Numărul caselor se împuțina pe măsură ce cel al tomberoanelor acoperite cu gunoi până ce nu le mai recunoșteai creștea, iar foarte puțini oameni se avântau prin acele zone doar pentru o cârciumă ponosită. Cârciuma în sine era nu mai mare decât un apartament cu doua camere, un bar si patru mese ce mai au încă toate picioarele, iar undeva, pe un perete un aparat ce proiecta constant meciuri de fotbal. Erau câțiva clienți fideli, bărbați ce locuiau in zona sau femei ce nu aveau unde altundeva sa se ducă, localul fiind mai infect ca o gaură de canalizare.

De ar fi să ajungi în zona barului, dezlipindu-ți picioarele împotmolite în pete uscate de bere, făcându-ți loc prin oameni la un cuvânt distanță de a-și conecta pumnul cu falca ta si pastrandu-ți portofelul multpreaiubit din buzunar, ai fi față în față cu cea mai bună parte a localului. Barmanul, un barbat până în 30 de ani, păzește ghereta ca un uliu înfometat. Mulți dintre cei fideli ți-ar spune că l-au văzut pe barbat înjurând pe cineva așa de lung și parcă melodios, încât l-au făcut să plângă.

Barmanul însă arăta de parcă el ar plânge daca ar fi pus să omoare o muscă (dacă muștele moarte de pe benzile de ceară din tavan ar fi dovada). Avea ochii albastri și o față așa blândă, încât părea a fi făcută din coca ce se umflă și se rumenește. In spatele bărbii lui stufoase îi stătea ascuns un zâmbet foarte rar arătat, iar anecdotele acestuia ar fi făcut până și partea întunecată a Lunii să se lumineze.

Numele lui era Ion Creangă și de meserie era învățător de ciclu primar; dar aici era România, și nu doar atât, era București, deci un salariu de învățător nu îi era îndeajuns pentru viața pe care și-o dorea. A ajuns să lucreze la bar cu ajutorul fratelui său, Zahei, ce i-a pus cheile in podul palmei într-o zi dupa ce s-a întors de la școală și i-a spus că se mută din groapa asta de rahat înainte sa îi infecteze creierul pe vecie. Ion, înțelegând sentimentul, acceptă cheile cârciumii și datoria de a avea grija de el cu brațele deschise; urma să lase și el cheile alea cuiva, și să spună aceleași cuvinte, candva.

În noaptea în care ne găsește povestea era o ploaie torentiala. Nici măcar bețivii cartierului nu s-au încumetat să iasă afară pentru Ciucașul lor zilnic de la ora șase, însă Creangă era acolo, ștergând un pahar înalt de cocktail pe care nu îl dorea nimeni ce intra pe ușile barului. Scoase ingredientele necesare, fructele și blenderul, condimentele și paiul și o sticlă dintr-un rom prea scump pentru ca oricare dintre clientii de obicei fideli să comande, și își prepară lui o băutură.

Îi plăcea să facă cocktail-uri, să experienteze cu arome și combinații, să amestece și să încerce limitele gustului. Desigur, nimeni nu știa de această pasiune a lui: nici măcar nu voia să își imagineze ce nume ar fi fost strigat dacă cineva ar fi văzut paiul întortocheat si umbreluța roșie pe care și-o punea în pahar. Ușile barului erau ferm închise, dar Ion s-a uitat spre ele oricum, înainte să își scoatăoata telefonul pricăjit din buzunar și să îi facă o poza băuturii.

În timp ce sunetul blițului telefonului lupta cu cel al ploii de pe acoperișul de tablă, ușile cârciumii s-au deschis. Creanga se îndreptă de spate când un bărbat cu părul lins păși înăuntru, însă știu încă de dinainte ca acesta să înceapă să vorbească că nu mai putea ascunde băutura acum.

Căcat.