Blestemul

4. Acasă

Fyryon a devenit un oraș închis între ziduri înalte de piatră, cu un palat imens și luminos la marginea lui, în nord.
Palatul era urcat de pământ, ca un munte construit de oameni, ca un loc preasfânt ridicat în fața unei prăpastii în timp ce orașul era prăpastia însăși.

Mulți au încercat să dărâme Zidul de Mijloc, dar în zadar.
Acum, oamenii sunt indiferenți căci Zidul ia ajutat să își alimenteze ura.
Zidul a devenit parte din toți, Zidul era cel care ii ținea în viață. Ura devenind țelul existenței lor.
Iar palatul s-a transformat într-o școală unde cei din Vest sau de Apus cu cei din de Est sau de Răsărit au învățat să se urască cu adevărat.

Nu acesta a fost planul, dar defectele omenirii au ieșit la suprafață. Ura poate fi mai de folos decât bunătatea.

Lizette provenea din Fyryon de Apus. Avea părinți mai în vârstă, ea fiind singurul prunc al lor.
Trăia într-o casă simplă de lemn ca multe altele, într-o cameră sărăcăcioasă în comparație cu cea din școală cu pereții de marmură lăpsoasă și pat de lemn sculptat cu saltea moale precum norii de pe cer.

În fiecare miez de vară, oricine avea împliniți 16 ani, era furat de acasă.
Și nu își mai vedea locuința până la absolvirea școlii. Așa că aceea trebuie să dea, timp de trei ani, tot ce pot, să suporte orice chin pentru descoperea puterilor.

Ea a fost luată într-o zi ploioasă de iulie, când afinele începeau să se coacă.
O femeie înaltă și osoasă s-a arătat, ce nu părea nici tânără, nici în vârstă. Ochii ei spuneau multe deși erau precum țurțurii, când te priveau, te loveau precum ei.

– Mă numesc Morven, Directoarea Școlii de Vest. De azi, ești eleva acestei școli.

Aceasta ia luat puținele lucruri și fără să mai vorbească cu altcineva, au mers alături de alți copii spre castel.

Trecând prin târgurile pline cu legume și fructe de sezon și mirosul de pâine caldă învelind-o, amintirile au dat peste ea. Cât de triste erau unele lucruri, dar cum rămâne cu celelalte?

Casele diforme au dispărut, iar apoi niște scări s-au arătat în față lor. Scări de piatra cenușie, roase de ploaie și de timp.
Iar când palatul cel luminat, plin cu geamuri, s-a arătat, diferențele au devenit și mai spulberătoare.

De la acea înălțime, Lizette a văzut pentru prima oară ce se afla dincolo de umbra Zidurilor. Câmpuri colorate luminau împrejurimile, câmpuri ce deveneau păduri iar la depărtare pântecele pământului se înălța la cer formând unghiuri ascuțite ce rănesc norii. Munții ca sulițele și codrii deși, peste care zboară vulturii, erau triști căci niciun om, nicio clădire nu era în preajmă, doar ei în mijlocul pustietății. Ca o închisoare în mijlocul raiului.
Sau ca iadul in centrul frumosului.

Tânăra a rămas să admire priveliștea, să vadă Zidul de Mijloc ce ii aducea mereu coșmaruri și la cealaltă parte a orașului imens. Dar a continuat să urce sutele de scări iar apoi o cărare lungă de piatră întunecată ii întâmpină prin tufele frumos tăiate și trandafirii de culoarea sângelelui.
După o lunga călătorie printre tabirintul de verdeață, se afla în fața imensității de clădire ce se întindea pe o suprafață semarcabila și încerca să atingă Soarele. Era luminos și întunecat în aceeași timp, primitor și neospitalier. Plăcutul aparținând de trecut.

Înăuntru se vedeau pe holuri doar picturi și sculpturi în perete, candelabre aurii și geamuri cum nu ai mai văzut, înconjurate de rame din flori de piatră.

Pe hol, tineri de vârsta ei se învârteau fără să le dea vreo importanță. Fiecare purta o uniformă cu carouri și o emblemă în capul piept diferită. Unii purtau porticaliu, alții albastru.

După ce si-a aranjat hainele in cameră, a primit o uniformă la fel ca ceilalți. Era un portocaliu ca frunzele de toammă sau ca un soare de Apus.
Pe vesta eleganta era cusut una dintre cele două tipuri de embleme: arcul.

Din acel moment, Lizette și-a dat seama că urma ceva amenințător, o schimbare riscantă. Un loc în care este pe cont propriu, la distanță de acasă.