Blestemul

5. Cărți zburătoare

Lizette s-a trezit brusc înainte de a suna ceasul. Perna era îmbibată în transpirație și capul îi era că un bolovan înțepenit între uneri.
Puteai crede că s-a trezit dintr-un vis urât și plin cu monștri dar nu era așa. Toată noaptea doat s-a rotit prin pat de a zis că îl va perfora. Gândul că va fi dată afară o făcea să îi transpire mâinile și să îi înghețe piciorele.

Colega de cameră dormea fără griji. Ce n-ar da să fie în locul ei.

Lizette și-a luat fusta cu carouri portocalii, cămașa albă și vesta cu model identic ca al fustei.
A mers în baia micuță unde se afla o oglinda imensă în față ghiuvetei de piatră sculptată. Vana aurie cu forme rotunjite era în centrul atenției.

După ce s-a spălat bine pe față a ieșit din cameră, îndreptându-se spre bibliotecă. Rafturile acelea pline cu pagini neatinse și aerul îmbibat în praf o linișteau. Acolo putea să stea liniștită. Nu era nimic primejdios. Era doar ea printre cărțiile ce ii șopteau fiecare povestea sa.

Tavanul de sticlă arăta cum lumina zilei începea să se dezvăluie printre norii greoi. Cerul de Ianuarie era așa serios de ai avea împresia că e supărat pe tine.

În capătul bibliotecii erau puse canapele din piele cu mese micuțe de lemn alături. Lizette s-a afundat în una din canapelele mult prea confortabile, simțind cum atmosfera o făcea să dispară în lumea viselor. Liniștea din jur era perfectă.
Până niște pași ascuțiți se auziră.

Pașii se mișcau încet dar puternic de parcă ar fi încercat să își lase urma pe podeaua de marmură.
Lizette își ridica privirea din canapea. Curiozitatea o măcina mereu.

O figură înaltă și țeapănă aranja pe rafturi cărțiile din brațe pe care probabil le-a terminat de citit.
În fiecare zi descoperi oameni noi. Parcă școală adăpostește oameni și dintr-o dată îi eliberează. O alta figură necunoscută...
sau poate nu.

Același păr de obsidian ce îți lua privirea.

Lizette s-a ascuns după canapea dar încă îl urmarea cu privirea. Ce căuta el la ora asta? Nu ii ca și cum ea avea ceva de făcut dar...

Când a terminat de aranjat cărțiile acesta s-a îndepărtat de acolo și a luat-o spre altă cărare din bibleoteca imensă și plină cu rafturi care te fac să crezi că ești într-un labirint de nesfârșit.

Fata mergea ca pisica, căutând raftul unde băiatul misterios a așezat cărțiile.
Privea în jur ca o hoață și s-a îndreptat țintă spre acel raft.
A început să citească numele cărțiilor, trecându-și degetele ei subțiri și lungi peste coperțile triste.
Mituri și legende, Curiozități despre pietre prețioase, Blesteme, Teorii despr-...
Stai!
Aceeași carte pe care a văzut-o ieri în camera directoarei.

Lizette a luat-o cu grijă și a răsfoit-o încercând să înțeleagă ceva.

Era așa concentrată că nu a mai auzit nimic, nici pași apăsați ce se apropiau, nici dresul unei voci din spate

- Scuză-mă! a zis o voce adâncă care a făcut-o pe Lizette să se întoarcă brusc încât și-a scăpat cartea pe jos și încă câteva de pe raft.
Mai noi zboară cărți din raft...

Ochii aceia rigizi și șterși ca cerul de deasupra.

Lizette s-a aplecat să pună cărțiile la loc dar el se uita în continuare la ea cu privirea acea intimidantă. Era prea aproape și privirea era prea intensă.

- Miscă-te! ia ordonat el ca un rege.

Ochii lui ca cenușa s-au făcut roșii precum niște nori ce erau îmbibați în sânge.

- Am spus să te miști de aici!

Lizette, privea prin ochii hiptotizanți și fu cuprinsă de un șoc. Stătea ca stâlpul, intimidată, ca o turturică prinsă în ghearele unei umbre.
Privirea lui a redevenit gri și privirea îi era deadreptul scârbită.

Fata aterizând la realitate, a încercat să strângă cărțiile de pe jos, dar neîndemânatică din fire, cărțiile îi tot cădeau în mână. Nu a apucat să le pună căci o mână puternică a împins-o, căzând în fund lângă un morman de cărți.

Acesta și-a pus cele câteva cărți la loc și a plecat grăbit, ștergându-se cu o batistă albă pe mână cu care a răsturnat-o.

- Puțină răbdare? Spuse ea tare înainte ca el să iese din încăpere.
Nici nu o privise.

Dar de abea acum observă ea un lucru major.
Ce pretenții să aibă de la o uniformă albastră?

- Îh! Aparențele chiar înșeală, șopti ea fără sa vrea.

Aceasta se ridică brusc și aranjă umil cărțiile.

- De aș fi avut o putere poate i-aș fi arătat eu ăluia... de aș fi avut...

Iară-și a rămas printre gândurile nimicitoare. Și până ce clopotul nu a sunat, a continuat să se holbeze în gol la un viitor sinistru și inexistent, creat de mintea ei.

La prima oră, Cunoașterea Minții, Lizette stătea aproape moartă, încercând din răsputeri să nu adoarmă.
- Pst! Lizette! îi șoptește Amaya. Fi atentă!
- Da da cum zici tu! zise ea pe jumate moartă.
Fata a împuns-o cu pana și aceasta tresări ca dintr-un coșmar.

- Hei, voi două! Atente la mine! grăise dintr-o dată profesorul Eryh.

Fetele s-au uitat rușinate și au continuat să pară interesate de ora lui.

"Pstt! Ști cumva de un băiat cu părul negru din Cealaltă școală?" Ii scrie Lizette prietenei sale pe o bucată pe pergament.
"Hmm! Nu cred. Nu am cum să îmi dau seama dupa cât ai descris. Păi?"
"Întrebam doar"

Aceasta îi răspunde cu o privire atotșiutoare care ii spunea "de parcă te și cred".

Lizette își da ochii peste cap ca un "bine, fie".

"Iti pov in pauza" si cinversatia a luat sfârșit.

După ce profesorul a explicat diferența dintre inteligența unui om cu a unui gnom și s-a sunat, Lizette i-a povestit prietenei sale cum la intalnit pe misteriosul fără nume în biroul directoarei și în bibliotecă.

- Pare ciudat! Te intimidează cu privirea!

Amaya, cu o privire neîncrezătoare ia spus să îl lase în pace. În privirea ei se citea ceva ce mereu vedea când lui Lizette i se întâmplă ceva interesant. Deși se cunosc de mici, a simțit ceva neînregulă din partea ei. Dar poate ca asta e doar în mintea lui Lizette. Trebuie să aibă încredere în oameni.

Dar adevărul era că nici nu avea nevoie să își bată capul cu așa ceva. Cel mai important lucru era Competiția. O da!
Trebuie sa dovedească că este în stare de orice chiar dacă nu pare.
Să le închidă gurile celor care o subestimează și sa le înece râsetele batjocoritoare.