Blestemul

46. Începutul unui sfârsit

Lizette a părăsit camera și l-a lăsat pe Dion să se odihnească, apoi i s-a alăturat celor doi directori cărora le-a povestit totul, inclusiv ce despre Lyxon ce vorbele sale.
Lucio nu putea crede una ca aceasta fiind nedumerită de faptul ca el nu i-a spus niciodată aceasta. Cu timpul prindea sens căci acela era motivul pentru care era foarte apropiat de el. Era prins de remușcări deși încerca să nu se arate.

Se aflau în biroul lui Lucio și vedea întunecimea de acolo. Observă tablourile prăfuite și curioasă se apropie de ele. El ia spus să nu se apropie dar ea si-a dat seama de ce. Erau tablouri cu familia lor, dar praful te făcea să crezi ca erau niște tablouri neimportante.
– Știu deja legătură dumneavoastră cu Dion așa că nu mai are rost să vă ascundeți, zice ea hotărâtă în timp ca dă cu mâna peste praf, dezvăluind o pictură a lui Dion de când era mic.
Ea zâmbește când vede și simte cum privirea tabloului este ațintită asupra ei.
– Acum că totul a revenit la normal, ce se va întâmpla cu cele două școli? Ura nu mai trebuie să aibă loc.
Atunci Morven ii face semn fetei să se uite la uniforma de pe ea și observă cum portocaliul de pe ea s-a diminuat formând un maroniu albăstrui, o combinație între un portocaliu și un albăstrui, o combinație între un răsărit și un apus. Apoi se uita la insigna de pe piept și nu mai vede un simplu arc, ci vede și o săgeată.
Nu mai există două școli, ci una. Nu mai exista două tabere, ci una singura, un centru.
Inima Lizettei se cutremură când se gândește ca nu mai trebuie să se prefacă și ca toată ura a dispărut. Se bucura căci totul a luat sfârșit, fiind unul fericit.
– Vreau totuși să îmi promiteți că nu veți mai face pe tineri să se urască și că veți avea grijă de Dion așa cum trebuia.
Lucio se cutremură și privirea I se încruntă. El atunci ii promise ca va incerca și își ceru scuze față de ea dacă înțelese lucrurile greșit, apoi ii spuse că și ea să aibă grijă de el.

După câteva minute, Lizette se afla pe hol, îndreptându-se spre nicăieri, totuși era cu inima împăcată.
Lumea nu o mai privea ca înainte iar toți ceilalți păreau mai fericiți. Știa că toți au aflat despre ce a avut loc mai înainte cât și despre relația cu Dion, dar nimeni nu părea să fie nemulțumită, ba din contră.

Lizette în sfârșit se simțea puternică, se simțea o eroină a propriului destin, se simțea o învingătoare, o adevărată regină.

Cât mergea pe hol, totuși patalul prindea nuanțe mai triste, posomărâte, iar picturile se decolorau În timp ce sculpturile se crăpau ca și cum în acele secunde s-ar fi sesfășurat toți acei ani prinși în puterea blestemului și a lui Lyxon.
Însă Lizette continuă să meargă, până ce se întâlnește cu cineva ce ii atrage atenția.
– Lizette!
Ea se întoarce și vede o fată necunoscută cu privirea timidă.
– Ce e?
– După cutremur... umm... stăteam în castel și o fată numită Myrra mi-a trimis un mesaj pentru tine.
Aceasta ii înmână o fâșie se hârtie ruptă toată pătată cu cerneală. Fata se face nevăzută prin mulțime înainte de ai multumi, dar când ii întâlnește, se înclina ca semn se mulțumire.
Lizette pășea spre un loc mai liniștit ca să deschidă biletul dar tottul se simțea ca intr-un joc.
– Nu puteai venii până la mine? Se întreabă ea amuzantă.

Iar când deschide vede un mesaj scris în auriu, cu aceeași scris pătrățis specific. Lizette încerca să îl citească, dar se cutrenura instant când înțelege ce se petrece.

Iartă-mă căci am fost doar o iluzie.

Apoi sub se afla un scris lin și rotunjit al altor litere semănau cu acelea de pe pereți sau de pe cărtiile lăsate în bibletecă.
Inima ii bătea nebună și simte cum picioarele i se înmoaie.
Nu! Nu poate fi adevărat.
Dar asa sunt unele lucruri, nu par a fi l locul lor, dar aceasta este realitatea, dură.

Acum Lizette se uita prin jur că și cum o parte din ea încă spera sa își vadă prietena, dar știa că se amăgește singura. Înțelegea totul ce se petrecea în jurul ei, înțelegea de ce dispărea și apărea la momentul potrivit cu vorbele potrivite și vedea în sfârșit asemănarea dintre tânăra fată veselă cu părul azuriu și cu ochii albăstrui și bătrânul Lyxon.
Înțelegea cum el a fost cel care a ajutat-o în a-și lumina destinul. El a fost cel care a salvat. El a fost cel care i-a adus împreună. El!

Lizette acum fugea pe hol spre infirmeria în care Dion se afla, dar se opri când simte un nou cutremur al pământului.
Priveliștea de afară se schimbă și aerul prinde un alt miros, unul antic.
Cerul își pierde din culoare și vede cum se mișcă.
Dar nu cerul e cel care se mișca, ci ei.
Palatul se mișca și peste ceva timp rămâne la același nivel de la care a pornit de la bun început, înainte de blestem.
La depărtare vede cum zidurile se prăbușesc, formând avalanșe și praf ce înconjoară orașul. Parcă totul o ia razna și simte cum lumea încerca să se refacă dar nu poate. Lizette se uita pe geam, cu ochii larg deschiși și vede cum orașul se deformează și cum cerul dă să cadă sub ei.

Dar totul e deja schimbat.
Acum lumini cad din cer ca niște stele căzătoare, corpuri ce străpung bolta cerească de nicăieri, iar undeva în depărtare, orașul se transformă în lumini roșiatice.
Lumini ce cuprins întreg orașul, iar pământul continua să se miște.
Cerul este cuprins ca de fulgere ce lovesc pământul, iar torul devine ca un iad.
Păreau oameni ce zburau, păreau creaturi din alte lumi ce în sfârșit s-au strecurat aici.

Blestemul, poate, până la urmă a fost o binecuvântare și o armură contra timpului.

Parca din depărtare se aud țipete și acum tot orașul este cuprins de flăcări, iar toate zidurile sunt dărâmate.
Ai putea crede că este sfârșitul lumii, dar acesta este doar începutul.

Acum toate prind un nou înțeles.
Acum știa ce voia să zică Lyxon prin curaj și luptă.
Iar acei oameni ce cad din cer sunt doar o declarație de război din partea altei lumi.

Iar totul o ia razna.
Lumea se duce din nou de râpă, dar cei doi tineri trebuie să o salveze.
Sa salveze lumea cu adevărat.

Căci...
... de abea acum începe adevărata luptă...
pentru ca viata te învață sa fi puternic apoi fericit.