Blestemul

44. Regăsire

Lizette îl ajuta pe Dion să se ridice și amândoi se îndreptată spre piatra din mijloc.
Lumina era mai blândă ca înainte dar continua să pâlpâie, ca și cum ar tremura de frică.
Dion se uita încrezător in ochii Lizettei și simțea cum inima ii saltă, simțea cum nu voia să decât să stea și sa o privească la infinit.
Cei doi stăteau acum în fața luminii și știau ca aveau de făcut ceva. Trebuia să rupă blestemul care le aducea ură. Trebuie!
Lizette ii ia mâna lui Dion și își involăci degetele printre ale lui și cuprinde piatra cu cealaltă mână. Simte vibrația pietrei și simte cum ceva se zvârcoleste în ei.
Piatra aceea ii făcea să țipe, să fugă, să lovească, dar iubirea e mai puternică, așa că cei doi ating piatra și o aruncă cu putere de podeaua de piatră.
La contactul dur, se sparge în mii de bucățele și se face ca cenușă, se transforma in firișoare mici de lumină.
Din ea ies lumini întunecate ca și cum Umbele acelea ar părasii acel loc.

Cei doi simt cum totul e așa cum trebuie, acel greu s-a eliberat și simt cum toată durerea sufleteasca nu mai există, ci sunt doar ei cu inimile lor naive.

În spatele lor, Lyxon oftă obosit și le spune ca au procedat așa cum trebuie.
Era bucuros, eliberat, dar ceva trist se vedea în figura lui. O tulburare ii trecea în ochii lui sticloși.
– A venit rândul și acestei povesti de a se sfârși.
Vocea lui liniștită și ușor tristă ii făcea pe cei doi să se aproprie de el și sa il strângă în brațe, iar el răspunde călduros ca această afecțiune ca și cum nu ar mai fi primit vreo îmbrățișare de mult timp. Și totul atingerea lui era absentă, parcă transparentă.
– Acum totul e bine! Vreau să vă spun că deși lucrurile par cumva, sa nu vă speriați dacă torul se schimbă. Lumea e mult mai mare și mult mai grea decât vă închipuiți voi. Sunteți tineri, profitați de tot ce e bine, dar să nu vă lăsați garda jos și sa va păziți unul spatele altuia.
Glasul bătrânului te încălzea și ce spunea părea că o poveste. El părea însuși o poveste.
– Am încercat tot ce am putut, zise el încet ca și cum ar fi spus un secret.
Iar odată ce se depărtă, ochii i se înlăcrimează și lumini jucăușe încep a dansa în ei.

În spatele lor, în locul unde se sparse acea piatră, ceva se zguduie și cu un pleoscăit al pământului, se ridică o lumină mult prea puternică să fie privită.
În jur părea să se aude un cântec îngeresc ca și cum un era anunțată venirea unui serafim, dar în fața lor se afla o femeie înaltă, plăpândă și cu privireai pierdută. Când aceasta își ridică privirea, ii vede pe cei doi tineri îmbrățișați și dă să zâmbească, dar atunci il vede pe bătrânul din spatele lor. Pentru câteva secunde nu știa ce se întâmplă, dar recunoaște acei ochi albăstrui ce sclipesc când o văd, știe acea construcție și îl recunoaște chiar după insuportabilul timpul trecut.
– Lyxon, spuse femeii cu vocea la fel de plăcută.
Lizette tresarea auzul vocii și realizează că este aceeași femeie din viziune și de pe picturi.
– Lethia!
Privirile se umplu de lacrimi și de dor, iar cei doi se apropie unul de altul. El întinde mâna să vadă dacă totul e real, iar cu o atingere ii simte căldura.
Ușor, prinde și el o lumină iar cei devin ca două stele.
– Tu ești? întreabă el nesigur.
– Da!
– Oh de când te așteptam... Îmi pare atât de rău pentru tot ce s-a întâmplat. Am fost naiv și m-am lăsat pradă păcatelor.
Ea însă ii mângâia fruntea obrazul încărcat de lacrimi.
– Nu trebuie sa iti pară rău. Totul a pornit de la mine. Nu trebuia să cumpăr piatra de la acel negustor. Deci vina este a mea...
Dar timpul a trecut încât nu mai conta cine era de vină, ci conta că cei doi s-au regăsit, conta că acel rău a fost înfrânt, iar cei doi s-au regăsit după atâta timp.
Lyxon se apleacă și își pune fruntea pe e ei, iar cei doi devin lumină.
Par sa dispară, dar lumina te orbea tot mai mult.
Lumină aceea parcă ii schimba, iar când revin, în fața lor nu mai era acel bătrân cu barbă albită de vreme, ci era acel Rege puternic și hotărât.
Erau la fel ca la început, tineri și vii.
Dion acum înțelegea și el cine se afla in fața lor și își dă seama cine era cu adevărat Lyxon, iar atunci se așează intr-un genunchi cu capul plecat. Lizette îl imită, iar cei doi tineri stăteau atunci aplecați spre cele două persoane preamărite.
– Nu e nevoie, spun cei doi când ii observă pe cei doi tineri, iar cu o atingere a capului, ei ii observă pe cei doi regi cu chipul luminat ce ii ridicau.
– Noi suntem aceia care trebuie sa ne închinăm, căci ne-ați salvat! zise ea și se puse în genunchi, umilă. Noi suntem doar cei care am distrus, în timp ce voi sunteți adevărații eroi.
Tinerii se cutremură când ii vede pe cei doi îngenunchiat și ceva din inimă lor se înclină și parcă se simt mai puternici a niciodată.
Cei doi se ridică și ii privesc pe cei doi. Curenți de emoții se mișca prin aer iar torul devine mult mai real ca înainte.
– Fiți puternici și nu renunțați! spuse Lyxon cu ochii lui ca văzduhul unei veri toride și părul ca soarele prins pe acesta în timp ce ii luase mâna lui Dion. Luptați pentru bine și faceți schimbarea cuvenită.