Blestemul

15. Chemarea morții

În acea noapte, Lizette avea coșmaruri. Cele mai urâte coșmaruri.
S-a trezit brusc și părea că visul ii era realitatea și că realitatea e doar un zis. Frica ii rodea inima, frica și... ura. Își vedea părinții, își vedea neamurile și vechii ei prieteni, iar ceva în adâncul ei spunea că nimeni nu merita iubirea ei, decât ura. Ii vedea pe toți cum râdeau de ea și arătau cu degetul, apoi se vedea aruncată într-un abis întunecat, ca cel din bibliotecă. Iar la final, trupul ei era sfâșiat de acel iad întunecat în timp ce podeaua ii sugea sângele și ii mânca oasele răvășite în urma prăbușirii. Moarte și ură. Asta simțea că merita ea. O Blestemată.
Ba nu! Ba nu! Nu nu nu!

Lizette simțea cum înnebunește și a deschis larg fereastra. În față se vedea acoperișul abrupt, dar în acele momente nu o speria faptul că putea aluneca. A închis fereastra să nu o lase pe colega de cameră în frig și ea continuă să meargă, desculță, pe piatra umezită. În jur erau doar geamuri, geamuri lăsate in întuneric, iar Luna stătea și o vechea și o sărută cu razele ei.

– Măcar tu ești aici să mă vechezi, zise ea destul de tare, ca și cum voia să ajungă direct la Lună.
Pașii ei tremurau dar nu încetau sa urce până în vârful palatului. A alunecat dar s-a ridicat. Palmele julite ii sângeriu dar e continuat și nu s-a oprit până nu a ajuns. Vântul ii răcea trupul fierbinte, de sub rochia subțire de noapte. Și ea stătea chemuită că un copil certat.
Acoperișul scârțâia în urma greutății ei sau poate vântul cutremura sau poate umbrele s-au întrupat și au făcut să urce acoperișul împreună cu ea.

O umbră pășea și s-a pus brusc lângă ea. Cu o atingere o făcu să se cutremure, trimițând curenți în tot corpul ei.
– De când fantomele mă pot atinge? zice ea în șoaptă.
– De când fantomele nu mai sunt fantome, răspunse aceeași voce profundă.

Iarăși el. Inima parca ii începea să bată. Ii era frică. Ii era frica de ceva... ceva ce nu a mai simțit.

Ochii lui roșii luminau în întuneric ca un far ce veghea calea. Ochii lui roșii, înlăcrimați. Ochi plini de durere. Suspin. Regret. Furie. O amalgam de sentimente în doi ochi ce se prefac a fi goi.

Cuvintele nu își aveau loc în acel moment. Cuvintele sunt inutile. Dar ce e nevoie este... este o atingere. Cat sa sti ca cineva e lângă tine. Ca să ști că nu ești singur în această lume inundată de ură. Această lume inutilă.

Ziua a fost senină, dar acum, cerul începea să își arunce fulgii. Gerul a încetat și a lăsat aerul pașnic, cu fulgi rătăciți ce dansau lin.

– Țin minte când am construit primul meu om de zăpadă. Cu tata. Maine zi s-a topit. S-au cel puțin așa mi-a zis el atunci. Acum înțeleg ca a vrut doar sa ma protejeze.
El tăcea. De obicei era cel care vorbea și cel care își arăta penele. Acum era că o umbră ce respira.
– De ce... de ce mă urâți așa mult?
Dar el a continuat să tacă. Respira sacadat. Dar se uita în continuare la lună.
– DE CE? a continuat ea furioasă.
S-a ridicat brusc în picioare. Voia să fugă. Să scape. Voia să plece. Dar să rămână. Ii ura. Dar cel mai mult se ura pe sine.
De ce trebuie să fi așa incapabilă. De ce trebuie să fi tu al naibii de blestemată. De ce... de ce exist?
Lizette cobora pe țigla înghețată și continuă să urmeze Luna. Își aducea aminte de legendele spuse de mama ei. Își aducea aminte de poveștile spuse de ea cât încă mai putea fi alături.
Aerul glaciar o lua de picioare și o târa spre margine. Marginea acoperișului. Jos era doar o cărare pietruită.
– Oare cât ar dura până să îmi găsească trupul? Adică la urma urmei cine ii pasă de mine?
El era în spatele ei, neobservabil ca o pasăre de vânătoare ce voia să își sfâșie prada.
– Mie îmi pas— adică nici mie nu îmi pasă, zice el ușor alarmat.
A prins-o de mână și a ținut-o strâns. Știa și el sentimentul de a nu fi acceptat și primit. Știa mai bine ca ea cum e sa fi urât. Își dorea și el să moară. Dar nimănui nu ia spus asta. Pentru că nu își dorea să fie salvat. Își dorea sa fie acel premiant care aducea glorie școlii sale, își dorea să fie acel prieten care ii făcea să râdă cu glumele sale arogante.
A cuprins-o de umeri și ia tras o palmă.
– Sunt cel mai mare dușman al tău acum. Pentru ca îți știu slăbiciunile. Ai fugit de mine, dar acum ai nevoie să îți arunci necazurile pe mine. Dar nu te voi lăsa să faci asta. Pentru ca suntem dușmani.
Erau in aceeași situație. Amândoi. Încercau sa își împlementeze ca trebuie sa se urască pentru ca regulile sunt reguli. Iar ură era sabia lor.
A tras-o de mână aproape, foarte aproape. Același miros de ploaie și cărți. Iar mirosul ei de flori și iarbă proaspătă. Mirosul ei de primăvară cu cel de toamnă al lui.
– Ai face bine să pierzi la competiție. Oricum eu voi câștiga proba de luptă dintre școli.
Ochii lui ardeau de aroganță.
– La naiba de arogant! zise ea scuipându-i în față.
Privirea ei s-a schimbat. Abea dreptate. Nu trebuie să îți arati părțile slabe niciodata. Mai ales în fata propriului dușman. Dar... dacă ea e propriul ei dușman? Își alunga toate gândurile și se uita insistent în ochii lui roșiatici. De obicei ii erau roșii că își folosea puterea. Dar acum doar ardeau ca focul. Ura ii ardea în ochi.
Lizette și-a smuls mâna din a lui și s-a îndreptat spre geam.
– Ai face bine să nu mai stai aici pe acoperiș. Dacă vrei să te crezi mare și tare în fața a lor tăi, măcar nu încerca să te arunci.
Apoi el se întoarse spre partea lui.
– Pentru că am să te prins, continuă el dar era prea departe sa poată fi auzit.
Lizette se aruncă sub plapumă, tremurând de frig. Degetele ii erau murdare dar... înainte să poate realiza, privirea i s-a întunecat iar la următoarea clipire, era lumina și pe hol se auzea gălăgie.
Era Ziua Probei de Luptă.