Blestemul

25. Încercări

A treia zi din probă sosi la fel de repede ca celelalte. A treia zi de calvar. A treia și și ultima sperau ei.

Când Dion se trezii, aerul era înghețat și soarele încă nu era destul de sus să poată pătrunde printre codrii groși. Totul era pustiu, până și vântul era tăcut. Tot era amorțit și mult prea tăcut. Totul era mult prea pustiu.
Stomacul țipa de foame și era slăbit deși numai ce s-a trezit și o ușoară senzație de neliniște îl cuprinse.
Tăcerea era prea agitată și simțea cum ceva lipsește.
Se mai uită în jur, cu mâna pe arcul din spate și cerceta fiecare întunecime.

Iar ceea ce lipsea era... Lizette.
Ceva din el părea să dispară și cu îngrijorare se pune să caute peste tot. Nimeni. Nimic.

A plecat...

Cu ochii arzând cauta peste tot și fugea prin fiecare colt. Nici o urmă. Nici o mișcare. Totul pare pierdut în timp și spațiu ca o lume ideală. Lizette a dispărut și se ruga să nu o fi furat vreo creatură sau să nu fi plecat speriată de lângă el.

Soarele începea să se cațere pe cer și mici umbre apăreau sub forme imperfecte. Cerul era de un albăstrui nou, atrăgător și pentru câteva secunde Dion crezu ca o altă lume s-ar ascunde după acele urme de nori și pete colorate.
Aburi pierduți ii ieșeau din gură și pieptul îl durea, de la aer spera el.
Nimeni. Nimic.

Câteva urme totuși se vedeau înfipte în pământ, urme neomenești. El se apleacă și își trece degetele peste.
Inima începea să o ia din nou la goană, iar ceva din el ii spunea că ceva nu e bine.
Urmele dure și probabil erau alte unei creaturi misterioase din aceasta pădure.

Deși alerga tot în față, încerca să nu o ia razna. A mers cât a mers și iarăși nimic. Nimicul acela era pretutindeni și lăsa o goliciune în sufletul său.
Dar nu avea rost... nu avea nici un rost.
Așa că el s-a întors înapoi spre acel loc. Pașii lui erau pierduți și mergeau adormiți, dar continua să ne îndrepte spre locul acela, căci nu avea un alt lor lor sigur.

Pământul zvâcnea la fiecare pas și lăsa amprenta pașilor lui. Drumul era mai greu căci o ceață i s-a pus la el în suflet, făcându-l să meargă pierdut prin pustietatea morbidă.

Totul pare la fel, fiecare copac si fiecare frunză dar cumva el știa drumul, se ghida după felul în care copacii se îndoiau și erau acoperiți de ferigi și mușchi.

Iar în momentul găsirii locului, Lizette stătea ghemuită în fața unui foc viteaz. Pentru câteva secunde credea ca visează dar următoarea clipită se năpustește asupra ei și ii cuprinde fața cu palmele lui aspre.

– Credeam că ai fugit! Sau ca te-a luat vreo creatură...
– Nu...
Avea ochii ușor colorați de la o emoție străină. Era ciudat să își aducă aminte ca erau dușmani, dar nu putea să nu țină la propriul dușman. Nu putea să nu își facă griji.
– Să nu mai faci de-astea!
– Scuz—
Iar el ii trase fața într-a lui și ii cuprinse buzele brutal, ca un pătimaș. Se uita din nou la ea și la ochii puri, apoi din nou la buzele crăpate și le sărută din nou puternic și lung. Își dorea să o fi făcut mai înainte. Momentul încetinea și își dorea să fi putut sta asa pentru o veșnicie, iar când ea ii răspunse sărutului cu aceeași patimă, se aflau într-un rai creat de ei. Un rai scurt dar frumos.
– Am face bine să plecăm și sa ne întoarcem la palat. Cine știe ce se poate întâmpla...
Cei doi își admirau trăsăturile și misterele iubirii ii înfășurau. Erau trăiri noi și bizare în aceeași timp, trăiri frământătoare ce i-au făcut să își mai lipească buzele o dată.
El stătea aplecat, cu părul întunecat alunecând în ochi, iar ea, cu mâinile sale firave, ii îndepărtă acele fire, mângâindu-i chipul blând.
Ochii lor spuneau povesti nespuse și nemaiauzite. Ochii lor vedea un viitor mult prea frumos și naiv, un viitor ca o zi plăcută de vară, ca o zi senină.

Odată ce s-au depărtat, privirile se concentrau în pământ, timizi de ceva ce nici eu nu știau.
Stând, mai târziu, la focul făcut de Lizette. Plănuiau să scape din acea pădure și să se predea.
– Nu am de gând să te omor sau pe oricine altcineva.
– Păi și... directorul scolii nu va zice nimic? Am observ—
– Nu mă interesează ce zice el sau oricine altcineva. Eu mi-am făcut datoria procedând așa cum am simțit.
O spunea cu hotărâre, totuși, firișoare de frică de mișcau prin ochii lui.
– Mai bine plecăm până seara nu se apropie din nou.
Căci seara vine cu monștrii săi, întunericul atrage forțele malefice și atunci iasă la iveală adevărata față a naturii.

Cei doi au lăsat focul să ardă și au plecat spre unde apucau. Vântul monoton și copacii hipnotizanți ii făceau să ne piardă printre mulțimea de umbre.
– Ști cumva în ce parte ar fi școala? întrebă Lizette căci Soarele era de negăsit printre crengile dese, iar nimic nu ii poate ghida.
El nu ii răspunse și stătea încruntat spre indicii.
– Școala trebuie să se afle la Sud și chiar dacă soarele e de negăsit, putem urmării mușchii de pe codrii.
Ochii lui se luminară căci răspunsul ara cheia către finalul probei. Finalul probei, ce cuvinte aspre pe limba unora, dar pentru ei nu mai conta ce se va întâmpla, ci doar să scape din acel iad vrăjit.

Mușchii era îndreptați spre ei, așa că mergeau pe calea bună. Cu nordul în spate , pășeau atenți spre scăpare.

La îndepărtare păreau să se audă niște zbierăte pline de disperare și frică. Sufletele lor se zguduiră toate la a acele sunete sinistre. Nu știau a cui putea fi și dacă o creatura ataca unul dintre elevi, sau doar era o luptă pentru inima dușmanului.
Iar încercând să ignore mergeau în continuare, grăbiți să se îndepărteze de cele auzite.

Dupa mai bine de o oră, cei doi continuau să meargă dar se simțeau de parcă se învârteau în cerc. Nu ajungeau la niciun rezultat și nu știau când se va termina călătoria spre palat, căci părea o eternitate.
Dar nu renunțau căci prezența celuilalt le aducea alinare și răbdare.
Frunzele și rufele se mișcau în bătaia vântului, iar voci începeau să se audă de la depărtare. Voci străine, voci cunoscute, un amalgam de șoapte tinere și fricoase, ce de pierd printre ecourile crengilor.

Lizette și Dion se uitau unul la altul și au început să fugă tot în față, căci nu puteau fi găsiți de alții. Cine știe cine ar putea să fie, dușman sau aliat, dar nu conta, căci ei fugeau tot în față.
Păreau să se îndepărteze de acele persoane dar în aceeași timp păreau să se îndrepte spre aceia.
Pădurea re repeta și parca aceeași copaci și învârteau.
– E o capcană, zise Lizette în șoaptă.
Atunci ea își scoate pumnlul din ascunzătoare și zgârie copacii, până ce ajungea din nou la acei copaci semnați.
– Ne învârtim în cerc.... dar cum e posibil.

Și deși o luară spre alte drumuri, nimic nu părea să îi ajute în a evolua.
Tufele se scuturau într-un mod ieșit în evidență și vocile a trei persoane se auzeau mai tare cu cât înaintau.
Pădurea le făcea o farsă din care nu pot scăpa.
Se pare că nu e chiar așa ușor nici sa scapi de această parte de lume. Totul aici, dincolo de ziduri, era mult mai periculos, mult mai înfiorător și mult mai diferit decât oricare dintre ei și-ar fi putut imagina.

Cei doi șopteau între ei vorbe care inspirau disperarea, căci semnele continuau să reapară dar după o vreme, copacii păreau să își revină la forma inițială. Nu puteau lăsa nici un semn căci pădurea se recupera, iar ei... știau ca se mișcau în cerc.

Dintr-o dată, într-un frunziș se aud niște mișcări. Mișcări încete dar zgomotoase, iar vocile porneau mai tare de ei, dar din alta parte. Ecourile sunau din toate părțile iar pădurea se juca cu mintea lor.
Dincolo de un copac se văd chipurile a două fete familiare, iar cei doi se pun pus, după niște tufișuri.
– Hei, pst! Aici!
Din tufa care se mișca, ieșii un cap micuț de creatură a pădurii, cu urechile  ascuțite și ochi măriți în capul cât palmă lui Dion.
Cei doi erau speriați și se îndepărtară, târâș, pe țărâna lutoasă.
– Veniți!
Cine știe ce ar fi putut fi creatura aceea micuță, dar cei doi i se alăturară când, mult prea aproape de ei, se vedeau noste mișcări.
– Cred că e cineva acolo, spuse una dintre acele voci, iar când a trecut dincolo de gardul de lăstari, nimeni nu se afla acolo, doar câteva urme ce se șterseră la următoarea privire.