Trandafirul Din Mlaștină

PROLOG

14 Octombrie 2017

Liceul PONCHATOULA, LOUISIANA

În viaţa mea nu fusesem atât de jenată.

Voiam să se deschidă pământul sub mine, odată cu nenorocita asta de baltă şi să cad în fundul Iadului, unde să nu mă mai vadă nimeni vreodată.

Nu ştiam ce să fac mai întâi: să îmi adun caietele şi cărţile din noroi sau să mă adun pe mine. Sau să mă pun pe urlat, sperând că o să mi se tragă moartea din asta.

Am încercat din răsputeri să ignor hohotele de râs din jurul meu, noroc că ploua cu găleata, aşa că nu aveau prea mult timp să rămână la spectacolul comic sau să îşi rişte telefoanele şi să mă filmeze.

Bineînţeles că nimeni nu se oferea să mă ajute, nici nu mă aşteptam la altceva, boboaca împiedicată nu avea decât să se descurce singură.

Încercam din răsputeri să nu plâng, să nu mă gândesc la cămaşa mea albă, la cărţile mele, la teme, mai aveam puţin şi puteam să spun că viaţa mea se sfârşise acolo, în balta aia nenorocită. O bucată de ciment de care mă împiedicasem parcă îmi distrusese toată viaţa, nu doar ziua.

Plângeam deja, bineînţeles.

Voiam să o sun pe mama, să o rog să vină să mă ia de aici, devreme ce nu eram în stare nici să mă ridic de jos, darămite să mai duc ziua asta la capăt.

Am apucat să simt două palme calde cum trec pe sub braţele mele, apoi am fost ridicată în sus mult prea repede pentru puterea mea de procesare în momentul ăla.

Am icnit şocată şi am încercat să mă ţin pe picioare, o respiraţie caldă s-a lipit de ceafă mea rece. M-am întors spre persoana care mă ridicase de parcă aveam greutatea unei pisici.

Am paralizat pe loc.

Nu îmi mai păsa de cămaşa mea plină de noroi, de cărţile distruse, de faptul că ploua cu găleata şi nici nu aveam habar unde îmi era umbrela.

Dintre toate persoanele care puteau să mă ridice de jos, el era ultimul la care mă aşteptam. Am observat că până şi elevii ce râseseră până acum de mine, priveau acum şocaţi cum Cain Brox se apleca să îmi adune cărţile fleşcăite.

Erau o mie de motive – sau poate mai multe – pentru care ar fi trebuit să fug acum de lângă el cât mă ţineau picioarele, mama mi le repetase obsesiv de când aflase că el o să vină la liceul nostru. El şi "cei ca el" cum spusese ea, de parcă erau o altă specie de oameni, veninoşi sau otrăvitori. Deşi, având în vedere cum erau priviţi, astea erau doar două dintre specificaţii.

Eu nu mă mişcasem absolut deloc, dârdâiam de frig şi posibil de frică, Cain s-a îndreptat şi mi-a întins teancul de cărţi, ce mai rămăsese întreg din ele.

Nici el nu avea umbrelă, geaca lui de blugi nu făcea faţă sub nicio formă furtunii, părul negru îi ajungea până la umeri şi picura apa de pe fiecare şuviţă. Apa se scurgea şi pe fața mea, dar cu siguranţă nu arătam atât de bine. El nici măcar nu dârdâia, pe mine mă dureau dinţii de la cât se loviseră între ei.

Uitându-mă la el, în secunda aia, mi-am dat seama că oamenii îi urau nu doar pentru că erau diferiţi, ci pentru că erau superbi. Cel puţin, Cain era. L-am mai văzut de multe ori pe holurile şcolii, dar nu mi-am dat seama niciodată cât de albaştri erau cu adevărat ochii lui, şi cum arăta asta în contrast cu pielea lui ce părea făcută dintr-un amestec de aur şi ciocolată.

Era un băiat, un copil, nu un monstru, cum m-a făcut mama să cred.

Singurul care s-a oferit să mă ajute în toată această adunătură de "cei ca mine".

— Mulţumesc, am reuşit să şoptesc în cele din urmă, luându-mi cărţile din mâinile lui. Nu a îndrăznit să se uite fix în ochii mei, nu o făcuse deloc. Aş fi vrut să facă asta măcar pentru o secundă, dar nu s-a întâmplat. Nu eram singura care fusese dresată să stea departe de cei ca el, era valabil şi viceversa.

Doar a aprobat în cap, apoi, când a părut să îndrăznească să mă privească cu adevărat, a fost strigat de unul dintre prietenii lui.

Şi-a băgat mâinile în buzunare şi am crezut că o să plece, dar s-a apropiat uşor de mine şi mi-a întins ceva. Am clipit cu genele pline de apă şi a trebuit să îmi mijesc ochii ca să îmi dau seama că era o cheie. Semăna cu cea de la vestiarul meu, dar nu era a mea.

— Dacă vrei să te schimbi, găseşti haine în vestiarul meu.154.

A trecut pe lângă mine şi mi-a pus cheia în palmă, atât de subtil, încât nu credeam că văzuse cineva, apoi el a plecat, iar eu am rămas atât de şocată, încât doar frigul pe care îl simţeam până în oase m-a pus în mişcare.

Am alergat în liceu şi am intrat în baie, unde am încercat să spăl noroiul de pe mine. Eram plină din cap până în picioare.

Când am ieşit, elevii intraseră deja în clase, iar eu m-am îndreptat cu paşi temători spre vestiarul lui.

Nu îmi venea să cred că se întâmplase asta, am privit cheia din palma mea, am introdus-o în lacăt şi s-a deschis imediat.

Nu aveam niciun fel de haine de schimb în vestiarul meu, dar el avea parcă jumătate de dulap aici. Am luat un tricou negru şi o pereche de pantaloni de trening ce păreau gigantici pentru mine, dar erau haine uscate şi asta era tot ce voiam, pentru că deja mă învineţisem de frig.

Mama îmi spusese că erau murdari, neîngrijiţi, plin de boli. Nu îl văzusem niciodată pe Cain murdar, iar hainele lui miroseau, ironic, fix a detergentul pe care îl foloseam şi noi.

Ştiam că avea să înnebunească când va afla că am pus pe mine hainele unui Cajun, dar nu îmi mai păsa.

Stând în faţa oglinzii de la baie şi privindu-mă, îmbrăcată în hainele lui Cain Brox, am jurat să nu mă mai las niciodată manipulată în privinţa oamenilor.

Cei consideraţi periculoşi, erau, de cele mai multe ori, singurii care îţi întindeau o mână de ajutor când erai la pământ.

Sau, cel puțin... asta am crezut atunci.

_____________________ va era dor de liniute? :))
Asa cum v-am spus si pe grupul de facebook, Scriu la DL, mi-am pus in cap sa termin seria pana cand o sa pot publica din nou si va garantez ca asta o sa se intample, dar momentan am decis sa mai recitesc o data totul. Cand am inceput sa scriu, citisem doar The Game, dar inca sunt multe chestii care imi scapa si mi-e frica sa nu fac vreo gafa. Cand am publicat ebook nu am citit complet, nu as fi avut timp sa o fac, nu mi-am notat detalii si chestiile importante. Inca scriu la carte, capitolul urmator e cam jumatate scris, dar... nu e singura carte la care scriu. In acelasi timp, vreau sa rerere... (pentru ultima data sper) editez toate cartile pentru publicare. Am cateva idei pe care imi doresc mult sa le scriu. O sa le reactualizez si pe ebook pt cei care au cumparat deja.
Asa cum v-am zis, sunt o gramada de serii pe care vreau sa le termin, chiar in ultimele doua nopti am recitit Lycan, pentru ca o sa o termin si pe aia. Scriu mai mult si bine atunci cand nu ma axez obsesiv doar pe o carte, de asta am si inceput asa multe..
Aceasta este cartea care ma obsedeaza de PREA MULT TIMP. O am in cap inca de dinainte sa raman insarcinata, ca sa va dati seama. Am ignorat-o pana m-a innebunit, intr-o zi m-am pus sa scriu la ea, in speranta ca o sa ma plictiseasca si o sa scap, dar m-am trezit cu vreo 40.000 de cuvinte scrise in doua saptamani. Si ea va fi in proiectul pentru publicare, dar o sa incep publicarea pe Wattpad, ca sa ma raresc perioada de asteptare intre postari. Stiu ca va ganditi cum sa ma omorati acum, pentru ca lucrez la altceva, dar intotdeauna am facut asta. Chiar si cand scriam la Orfanii. Am termiant trilogia tocmai pentru ca nu am lasat-o sa fie singura carte, altfel m-ar fi innebunit si plictisit.
Este doar alegerea voastra, daca vreti sa cititi sau nu.
Cei care o s-o faci, sper din suflet sa va placa, pentru ca este un proiect tare drag mie.

Love,
GS