Trandafirul Din Mlaștină

22. Ce îţi doreşti mai mult decât orice pe lume?

Nu eram beată, dar mă simţeam atât de bine, încât mi se părea bizar. Încă simţeam atingerile lui Cain pe piele, fiecare respiraţie şi şoaptă a lui.

Senzaţiile pe care le lăsase în mine.

O oră mai târziu, întinsă pe patul din camera mea şi privind tavanul, încercam să îmi dau seama dacă fusese real, dacă se întâmplase cu adevărat sau doar visasem. Visele nu se simţeau aşa pe piele.

M-am întors pe burtă şi mi-am afundat fața în pernă, apoi am mârâit frustrată.

Ce naiba urma să fac de acum încolo?

Ce fel de autoritate voi mai avea în faţa lui, cum îi voi mai impune să stea departe de mine, după felul în care mă urcasem pe el?

În maşină abia de mai schimbasem câteva cuvinte, eu fusesem prea zguduită de tot ce se întâmplase, iar el îmi oferise timp să mă liniştesc. Mă adusese acasă, ploaia ajutase să mă strecor în curte fără să fiu văzută, asta în cazul în care ai mei erau aici. Trebuia să îmi dau seama ce naibii urma cu el, dacă eram pregătită să îi acord a doua şansă. Deşi se simţea ca şi cum i-o acordasem deja.

Nu asta era relaţia pe care mi-o doream.

Genul acesta de cedare, de explozie de tensiune şi sex fără prea multă luciditate. Voiam ceva sănătos, o relaţie stabilă şi sigură, voiam să îl cunosc cu adevărat pe cel căruia îi acordam toată încrederea mea, iar Cain încă nu ajunsese la acel punct. Fusese pe cale, dar propriile lui cuvinte îl abătuseră din drum.

Toată noaptea m-am învârtit în pat, am mormăit şi m-am uitat la ceas. Voiam să îl sun, să vorbesc cu el, să stabilim ce trebuia făcut, dar habar nu aveam cum să încep o asemenea conversaţie.

În cele din urmă, spre dimineaţă, m-am ridicat şi am început să citesc celelalte eseuri, deşi, logic ar fi fost să îl repet pe al meu, să îmi creez un discurs şi să mă pregătesc pentru diseară, dar nu aveam nicio dispoziţie pentru a vorbi în faţa acestui oraş. În faţa oamenilor care m-ar fi privit ca pe o idioată fără minte dacă aş fi îndrăznit să spun de cine mă îndrăgostisem.

Urăsc Akers din tot sufletul. Ăsta era un eseu pe care l-aş fi citit cu mare drag pe scenă, nici n-ar trebui să-l repet înainte.

Pe la ora 6 dimineaţa, eram chiar mai demoralizată decât fusesem cu câteva ore înainte, dacă asta era posibil. Nici nu o auzisem pe mama intrând în camera mea şi am tresărit ca din tun când m-a bătut pe umăr.

— Ce tot faci? M-a luat la rost imediat, făcând semn spre dezastrul de pe biroul meu. A apucat o pagină şi m-am repezit să o recuperez, apoi le-am strâns pe toate într-un teanc.

— Rose, ce sunt astea?

— Nimic, sunt...

Dar apucase deja să vadă. Înşirasem prin toată camera zeci de eseuri.

Mă aşteptam ca mama să se revolte, aproape că îi simțeam izbucnirea, dar m-a şocat când a zâmbit în colţul gurii, amuzată.

Probabil o luasem razna.

Mi-am trecut degetele prin părul ciufulit şi m-am frecat la un ochi.

— Îţi analizezi cu atenţie concurenţa. Asta e fata mea! Pentru un moment, am crezut că te-ai abătut de la traseul nostru.

Al nostru? OK.

În altă ordine de idei, nu ţipa, aşa că acceptam orice avea de zis.

Am dat din cap imediat.