Trandafirul Din Mlaștină

1. Nu mai sunt cea de la început

CAPITOLUL 1

Nu mai sunt cea de la început

            14 Octombrie 2020

Eram trează de câteva ore bune, verificând obsesiv eseul de la engleză, despre importanța culturii locale în Akers şi, ori de câte ori ştergeam şi refăceam fragmentele, nu eram cu adevărat mulţumită. Niciodată nu avusesem probleme în exprimare, în scriere, dar eseul ăsta îmi pusese capac. Aplicaţia mea la Yale râdea de mine, de pe marginea biroului. Dacă nu eram în stare să scriu câteva pagini despre o comunitate aproape inexistentă pentru restul lumii, ce şansă aveam să ajung la o universitate unde exprimarea era cheia?!

Nu doar că nota la eseul acesta reprezenta treizeci la sută din media finală, dar toate ajungeau pe biroul primarului, iar cel mai bun avea să fie citit în faţa mulţimii, la festivalul "Glow în the dark Weekend" ce avea să se țină de Halloween anul acesta.

Deci era ceva foarte important pentru mine şi nu concepeam ca eseul meu să nu fie cel câştigător.

Mi-am căutat inspiraţia uitându-mă pe pereţi, la baloanele de la ziua mea, pe care nu avusesem încă tragerea de inimă să le arunc, deşi trecuseră aproape trei luni de atunci şi R-ul se dezumflase complet. Nicio idee strălucită, am închis nervoasă laptopul şi mi-am frecat ochii ce usturau îngrozitor. M-am ridicat de la birou cu gândul la somnul ce îmi mai rămăsese, însă nu am apucat să fac doi paşi înainte ca alarmă să sune ca o salbă de tun şi să îmi arunce în aer tot creierul.

Naiba să mă ia, astăzi o să fie o zi tare interesantă. M-am întors spre baie.

Uram să port uniformă în zilele ploioase, uneori voiam să mă las pradă comodităţii şi să port blugi, trening, orice altceva, cum făceau majoritatea elevilor, dar mama nici nu concepea aşa ceva.

"Dacă stai lângă porci, nu înseamnă că trebuie să mănânci şi tu de pe jos."

Una dintre replicile ei preferate, care explica felul în care vede ea Ponchatoula şi oamenii de aici. Uneori, am impresia că nici Paris nu ar fi suficient pentru mama. Uniforma mă aştepta curată şi apretată, agăţată pe uşa dulapului, aşa cum fusese în fiecare zi de când începusem şcoala.

Era ultimul an de liceu, ultimul an de Akers. Nu îmi păsa dacă trebuia să îmi vând sufletul ca să obţin un loc într-o universitate de top, eram dispusă la orice.

Mai bine muream decât să rămân blocată în mlaştina asta, (la propriu) aşa cum păţise mama.

Am făcut repede un duş şi m-am spălat pe dinţi, apoi m-am întors în cameră, salivând cu gândul la o cafea.

Am închis ultimul nasture la cămaşa albă şi am tras cravata verde peste, asortată cu fusta. Clar era prea frig pentru ţinuta asta, dar mă simţeam mult mai motivată şi energică atunci când purtam fustă, era probabil o trăsătură feminină dusă la extrem sau rezultatele muncii mamei, care ura pantalonii. Părul l-am prins într-o coadă la spate, arăta bine după ce îl spălasem seara trecută, dar tot am trecut de câteva ori cu placa prin el. Adoram felul în care blondul meu contrasta cu verdele uniformei.

Uşa s-a deschis în spatele meu şi m-am întors spre mama, care a intrat arătând adorabil cu pijamalele ei roz Victoria's Secret şi părul la fel ca al meu, perfect îndreptat. Îmi citise gândurile, pentru că mi-a întins o cană aburindă de cafea şi i-am mulţumit din priviri, aveam mare nevoie de aşa ceva.