Trandafirul Din Mlaștină

19. Zâmbetul este pentru oamenii fericiți

Zilele ce au urmat au fost cele mai îngrozitoare din viaţa mea.

Cea mai agonizantă săptămână din câte trăisem până acum, iar asta spunea multe.

Pregătirile pentru festival erau în toi, se apropia termenul, dar nu eram conştientă de nimic. Mă concentram obsesiv şi mecanic pe muncă, pe studiu şi toate activităţile mele.

Inima distrusă mă adusese la punct cu tot ce aveam de făcut, dar nu puteam să spun că mă bucura în vreun fel asta.

Mă simţeam mai rege, goală şi tristă decât fusesem vreodată, nimic nu reuşea să îmi mai producă un strop de fericire.

Mă împăcasem cu Ruth şi nu era zi în care să nu îşi ceară scuze că mă băgase în braţele lui Cain Brox. Spre şocul meu, nu era de partea lui, ba chiar se certase şi cu Trey când aflase adevărul. Se împăcaseră după două zile şi eram uşurată pentru asta, inima mea distrusă era de ajuns.

Nu întrebam de el, nu voiam să ştiu, dar ea îmi spunea. Cain se închisese în muncă la fel ca mine, în fiecare noapte se îmbăta la cavernă şi se lua la bătaie cu cineva. Prin nu ştiam ce minune, Sloam nu depusese plângere împotriva lui pentru bătaia aia, dar încă nu se întorsese la liceu şi nici nu voiam să îmi imaginez cât de groaznice erau rănile lui.

Ruth îmi spusese că tatăl ei era la un pas să îl arunce în spatele gratiilor dacă se mai bătea cu cineva. Încercam să îl înţeleg, încercam să îi înţeleg furia şi durerea, dar de fiecare dată îmi aminteam privirea lui rece şi acele cuvinte, iar totul se distrugea. Ea nu era de partea lui, dar îmi jurase că nu ştia nimic de el şi Kasa, nu îi văzuse niciodată apropiaţi cel puţin de când era cu Trey, dar asta nu însemna că nu fusese ceva între ei.

Nu credeam nimic din ce îmi spusese ultima dată. Nu cădeam din nou în plasa cuvintelor lui, chiar dacă lacrimile mă şocaseră.

Mă suna în fiecare seară, uneori foarte târziu în noapte, îmi trimitea mesaje. Nu îi răspunsesem niciodată şi nu citisem nimic. Nu voiam să mă înveninez singură şi mai tare.

Tyson a parcat în faţa şcolii şi s-a uitat la mine.

Toate privirile s-au întors spre noi, spre el. În fiecare zi mă aducea şi apoi era aici înainte să ies eu de la cursuri, fusesem supărată şi pe el câteva zile că se dusese după Cain când îi spusesem să nu o facă, dar îmi trecuse în cele din urmă, pentru că o făcuse pentru mine.

Am privit prin parbriz şi am oftat.

Ploua.

După atâtea zile de infern, în sfârşit o zi în care aerul era mai rece. Norii întunecaţi se potriveau de minune stării mele.

— Vrei să îţi țin umbrela până în interior?

M-am uitat la el şi m-am încruntat.

— Nu îmi dau seama dacă încerci să fii amuzant sau vorbeşti serios.

— Amândouă, dar mai mult prima. Sunt pe punctul de a-mi da foc la păr numai să te văd râzând, măcar zâmbind.

Nu am reuşit să o fac, am întors capul spre fereastră, analizând elevii care treceau prin faţa maşinii şi se prefăceau că nu se holbează.

Vidul ăla care se crease în mine absorbea tot. Eram un robot. Un program continuu care muncea non-stop şi dormea doar atunci când îl răpea epuizarea. Coşmarurile erau îngrozitoare şi începusem să apelez la somnifere. Îl visam pe Carl mutilat în mlaştină, pe Sloam cu faţa desfigurată... pe Cain uitându-se la mine cu acea privire veninoasă.