Sᴏ Fᴀʀ Aᴡᴀʏ | ʲᵉᵒⁿ ʲᵘⁿᵍᵏᵒᵒᵏ

𝑴𝒊 𝑪𝒂𝒔𝒂

Zilele treceau, iar Jungkook intra mereu vesel și curios in clasa, prima oprire fiind banca sa, unde, de la un timp, primea in fiecare zi mici sticluțe de bananna milk.

Iubea acea băutura, in ciuda vârstei pe care o avea, dar puțin îi păsa.
Dar întrebarea era, de unde știa acea persoană, ce-i plăcea lui? Mai ales că nu băuse în public așa ceva.

Cu siguranță era aceași persoană care îi lăsase și vitaminele in acea zi ploioasă.

- Ești conștientă că mâine nu o să mai ai ce mânca dacă mai continui așa, nu ? murmură supărată Han, bruneta oftând gânditoare.
- Știu...,dar crede-mă, când îi văd acel zâmbet sincer pe buze atunci când găsește sticluțele sub bancă, mă face să nu-mi mai pese de nimic, zâmbi trist, Han privindu-o cu milă.
- Ce mă fac eu cu tine...sper doar ca într-un final, sa nu regreți aceste mici gesturi, o bătu prietenește pe umăr, ridicându-se, bruneta urmându-o.
- N-am să regret...n-am să regret niciodată acele zâmbete...Pentru că sunt sincere și mă fac să-mi dau seama că el nu e așa cum vrea să pară.
Își ridică privirea spre cer, inspirând aerul răcoros.

Nu avea să regrete.

- Ce-i cu tine Jeon? Zilele astea pari pierdut, îl întrebă Jongsuk, Taehyung apropiindu-se și el, curios de starea prietenului său.
- Nimic, doar sunt cam obosit, minți zâmbind scurt.
- Daca spui tu...oricum, dacă e ceva, știi că noi suntem aici oricând, îi zâmbiră cei doi, bătându-ul pe umăr.

°°°°°

- Oh, ai venit acasă! Cum te-ai descurcat la examen, fiule?
- Bună și ție tată, pleoscăi din buze, bărbatul mai în vârstă, privindu-l nemulțumit.
- Cu așa o atitudine, nu știu cum am să-ți las compania, își mângâie barba, examinându-l pe brunet.
- Știi bine că nu mă interesează compania. Dă-o lui Junghyun. Am mai discutat despre asta, tată.
- Dar ești primul născut, Jungkook!
- Hei, iar vă certați? își făcu simțită prezența o doamna eleganta, de o frumusețe de invidiat. Bine te-am regăsit, scumpule, îl îmbrățișă, brunetul zâmbind fericit.
- Mamă! Te-ai întors mai devreme!

Își iubea mama, ca pe ochii din cap. Nu că pe tata nu, dar acea discuție oribilă despre moștenire, pe care o aveau tot mai des în ultimul timp, îl făcuse să creeze involuntar o barieră între el și domnul Jeon.

- Da, am vrut să-ți fac o surpriza cu ocazia sărbătorilor de iarnă, dar... mi se pare mie sau tu ai slăbit, se panica doamna Jeon, întorcandu-l pe băiat pe toate părțile, acesta chicotind.
- Stai liniștita mamă, cred că mi-am cam neglijat programul de masă în ultima perioadă, dar mă simt bine, nu-ți fă griji.
- Jungkook..., sper că nu te suprasoliciți cu învățatul ,nu? Știi că tatăl tău exagerează uneori, îl fulgeră scurtncu privirea, bărbatul ridicând mâinile nevinovat.
- Nu am făcut nimic, se apără el, femeiea mijind ochii sceptică.
- In fine, Junghyun nu a ajuns încă?
- Nu, vinerea are cursuri până seara, o lămuri brunetul, lăsându-si geanta pe canapeaua din catifea roșie.
- Oh, bine. Atunci voi o să fiți primi care o sa gustați din Budae Jjigae, l-am făcut cât erați plecați, zâmbi șiret, cei doi bărbați zbughindu-o spre bucătări, femeia râzând în hohote de reacția celor doi.

Dacă era cineva care să gătească mai bine decât oricine, aceea era cu siguranță doamna Jeon. Era cu siguranță, maestră in arta culinară.

Mai pe seară ajunse și fratele mai mic al familiei Jeon, reuniunea fiind completă, iar acum erau toți la masă, cei trei ascultând ce mai povestea doamna Jeon despre timpul petrecut cu mama ei, ce suferea de la un timp de Alzheimer.

Jungkook își privi pe rând fiecare membru, zâmbind ușor în colțul gurii.
Era atât de norocos. Avea parte de iubire, de o familie minunata, pe lângă micile scântei ce mai ieșeau între el și tatăl său datorită companiei pe care acesta o deținea, nu-i lipsea nimic, bucurându-se din plin de tot ce-i mai bun și luxos.
Și totuși, ceva parcă lipsea...

În partea cealaltă a Seul-ului, o bruneta zgribulită, își învelea grijulie bunica adormită.
Iarna ce venise își făcuse simțită prezența, dându-i bătăi de cap bietei copile, ce încerca cu greu să supraviețuiasca.

Răsuflă greu aerul înghețat, apropiindu-se de micul reșou ce încălzea mica încăpere, încercând să se încălzească.
In ciuda situației dificile, IU chiar iubea iarna. O făcea să se simtă curată și liniștită, iar de sărbători aprindea mereu doua chibrite, in care suflă ea și bunica ei, punându-si fiecare câte o dorință.

Și chiar dacă nu-și permitea să sărbătorească în vreun fel sărbătorile de iarnă, totuși simțea în fiecare an cum acel ceva divin îi încălzea sufletul și îi aprindea flacăra speranței, ce in timpul anului se stingea in pic cate un pic, din cauza greutăților.

Dar poate anul acesta avea să fie altfel. Cine știe? Poate de Crăciun, va avea și ea parte de un miracol. Totul e posibil până la urmă, nu ?
Era hotărâtă să lupte și să apere până la capăt.

- Îmi doresc fericire, iubire și un loc pe care să-l pot numi cu adevărat... ACASĂ.