Pentru Maya Miller, cea mai problematică și ciudată studentă în viață, lucrurile iau din nou o întorsătură neașteptată.
Rămasă șomeră în toiul iernii, Maya se vede obligată să își falsifice CV-ul pentru a se angaja la singura firmă de publicitate c...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Până la urmă care este sensul vieții fără puțină nebunie în ea?
Doar că Maya Miller are deja parte de prea multă.
— Îmi pare rău, se aude de la celălat capat al telefonului, înainte de a-mi închide în nas.
Rămân blocată cu telefonul la ureche privind undeva în gol. E pentru a zecea oară în ultimul an când rămân brusc fără loc de muncă. Deși n-am lucrat mai mult de o lună la cafenea, îmi plăcea și mă obișnuisem. Dar din câte se pare, clienților nu le era pe plac nebuna Miller. Am fost concediată doar pentru că i-am aruncat cafeaua unuia în față, pentru simplul fapt că mi s-a părut că mă privește urât.
— Ah! țip și arunc telefonul pe pat.
Nu sunt supărată, poate puțin indignată, însă nu e necesar să fac din asta un caz. Normal că domnul Jackson -cel cu pricina- îmi va plăti, dar acum am din câte se pare o altă problemă. Soneria se aude în disperare cam de cinci minute, și deja pot spune cu mâna pe inimă că ziua asta e cea mai de rahat din întreaga mea viață. Și nu este nici măcar ora nouă dimineața.
— Rahat, zbier panicată. Am întârziat la facultate.
Zbor spre ușă pentru a o deschide, lăsând chipul urât al proprietarului să îmi strice și mai tare starea de spirit. Mă strâmb vizibil și aleg să nu îi dau importanță, în schimb alerg în dormitor pentru a mă schimba rapid în ceva mai decent.
— Maya, vorbește Vincent din cealaltă cameră. Ce faci?
Ce fac? Mă chinui să îmi vâr piciorul în blugii ăștia deja rupți în genunchi.
— Am nevoie de chirie astăzi, continuă.
Suntem deja în cinci decembrie?
— Mâine! spun înapoi, sperând că m-a auzit.
— Așa spui de trei luni de zile, Maya.
Corect și asta, însă dat faptul că am continuat să rămân fără loc de muncă de fiecare dată, nu am apucat să încasez un salariu întreg. Încă din septembrie mă chinui să îi plătesc, dar abia de îmi ajung pentru facturi și facultate. De mâncare nici nu mai zic, cred că nu am mai reușit să am parte de o masă decentă de câteva săptămâni.
Însă asta e viața mea. Așa urâtă cum e, am acceptat-o doar pentru a scăpa de gura mamei și a pleca din orașul natal. De patru ani mă străduiesc aici, încă de când am intrat la universitate, de una singură, fără să accept vreun ajutor din partea cuiva.
— Dacă nu plătești până diseară la ora șase, mâine vreau să văd apartamentul gol, îmi spune când trec în fugă pe lângă el.
Mă încalț rapid cu ghetele, apuc paltonul din cuier și cheile de la mașină. Ăsta e singrul lucru pe care l-am acceptat de la mama, având nevoie de un mijloc de transport rapid cu care să mă deplsez în orașul ăsta infernal.
