Pentru Maya Miller, cea mai problematică și ciudată studentă în viață, lucrurile iau din nou o întorsătură neașteptată.
Rămasă șomeră în toiul iernii, Maya se vede obligată să își falsifice CV-ul pentru a se angaja la singura firmă de publicitate c...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Este lângă mine. Spatele meu este lipit de pieptul său.
Este mult prea cald. Sau poate încă am eu febră. Dar simt cum încep să transpir ca o purcea.
— Sigur nu vrei altă cafea? reușesc să întreb, deși vocea îmi tremură în ultimul hal.
Genial. Acum Julian mă va considera vreo adolescentă la pubertate.
— De ce? îmi șoptește la ureche. Ca să o arunci și pe asta pe mine?
Dacă mă mai ține mult așa, cel mai probabil. Apropierea asta dintre noi este prea grea de suportat, iar eu simt cum mă topesc ca o lumânare. Vreau doar să se îndepărteze puțin pentru a reuși să respir, altfel plămânii îmi vor exploda în orice secundă.
— Julian, articulez forțat. Duhnesc a hoit, eu zic să îmi dai drumul.
Și nu mint. Azi noapte am transpirat în așa fel încât hainele erau ude și reci dimineață pe pielea mea. Urăsc acest sentiment, detest să răcesc și mai ales evit ca alte persoane să mă vadă în această stare. Pentru că deși încerc să îmi mențin postura și să par bine în fața lui Julian, mai am puțin până să cad jos.
Îmi este rău. Foarte rău. Nasul îmi curge de parcă am un robinet în loc de nări, iar întreg corpul mă seacă de durere.
— Maya, nu ești bine. Încă arzi.
— Nu zău, Sherlock.
O să cad.
— Hai să te ducem la spital, spune dur, dându-mi într-un final drumul.
Nu trebuia să facă asta, și își dă seama mult prea târziu, pentru că dacă nu era colțul mesei să mă sprijin de el, făceam cunoștință cu podeaua.
— Nu la spital, Julian, mormăi mai mult pentru mine.
Urăsc spitalele, doar gândul că aș putea ajunge acolo îmi face stomacul să se întoarcă pe dos.
— Vreau doar să dorm, continui în aceeași manieră.
Julian se apropie ușor de mine. Îmi cuprinde delicat talia, trăgând de mine ușor până în camera de zi unde mă așează cu grijă pe canapea.
Și mă panichez.
— Julian, mă vait ca un copil. O să mor. Astăzi o să mor.
— Nu moare nimeni, Miller.
Își așează palma pe fruntea mea părintește, grimasa de pe fața să îmi dă de înțeles că febra a revenit.
