Năpasta

Capitolul 5~Secrete

  Stau la masa mai bulversata ca niciodata, in timp ce Dakota continua sa imi povesteasca intreaga  istorisire. Din cate am inteles mama lor a murit in urma cu vreo trei luni, iar in acel moment tatal lor, adica seful meu, nu putea obtine intreaga custodie deoarece sotia cestuia scrisese in testament ca nu vrea ca, copii ei sa ramana cu el. Poate asta e motivul duritatii acestui om si al glasului glaciar pe care il detine, asadar a fost nevoit sa mai astepte pana avocata gasea o solutie. In tot acest timp copii au stat in grija statului, insa el a avut grija sa aiba tot ce aveau nevoie. Acum, dupa atata timp, a reusit sa-i adopte si sa-i ia acasa, fiind pornit sa le ofere tot ce-i mai bun. Pe tot parcursul micii narari o frica neinteleasa imi cutreiera corpul, acest lucru aducandu-mi o stare de confuzie.

        Dakota terminase gustarile pentru cei doi ingerasi, iar eu trebuia sa le duc. Le-am luat si am urcat in camera lor. Imensa incapere era impartita in doua. O parte era roz, plina de imagini cu printese si floricele, iar cealalta era albastra, plina de imagini cu super eroi, iar tavanul reprezenta un cer instelat pe ambele parti. Copii stateau in mijlocul camerei, exact la linia ce despartea cele doua lumi. Se priveau tinandu-se de maini. Cand m-au vazut s-au ridicat si cu miscari gratioase s-au asezat la mica masuta din camera. Le-am pus farfuriile in fata si i-am privit. Miscarile lor erau atat de precise si atat de calculate, de parca daca faceau un pas gresit totul se destrama. M-am asezat langa ei, pe un scaunel mult prea mic, dar ei nu ma bagau in seama, doar isi continuau masa. I-am urmarit , observand un lucru pe care speram ca nu-l voi vedea la nici un copil, niciodata! Le-am vazut tristetea din priviri si abea atunci am inteles ca ei sunt speriati si voi afla ce anume ii infricoseaza!

-Numele meu este Crystal. Indraznesc eu sa pornesc conversatia.

-Eu sunt Joselin. Spune micuta printesa. Iar el este Adam.

-Incantata. Spun strangandu-le mainile. Vreti sa ne cunoastem mai bine? ii intreb zambind timid, iar ca raspuns cei doi confirma printr-o miscare a capului. Perfect! Spun eu si ii iau de maini, ducandu-i in mijlocul camerei. Ne asezam toti turceste pe podea, formand un cerc. Iau un ursulet de plus in mana. Cine are ursuletul vorbeste. Spun eu. Cine vrea sa inceapa? intreb entuziasmata

-Voi incepe eu. Spune Adam , fata fiindu-i invadata de un zambet imens. Dar ce trebuie sa spun? intreaba confuz

-Poi sa incepem cu momentul asta. Cum te simti? il intreb eu incercand sa mai disting atmosfera

-Ma simt bine. Spune baiatul. Sunt cu sora mea, este tot ce conteaza. Spune strangandu-si sora de mana. Acest lucru ma facu sa zambesc involuntar, inima fiindu-mi invadata de caldura. Baiatul ii inmana ursuletul surorii lui.

-Si eu ma bucur ca sunt cu Adam. Spune fetita. Insa mi-e foarte dor de mama...

-Si mie! O intrerupe fratele ei, ridicand mana. Si mi-e dor si de Samantha. A fost ca o mama pentru noi. Spune baiatul intristandu-se deodata.

-Samantha? Intreb eu ridicand sprancenele.

-Da. Raspunde baiatul. A avut grija de noi, ea si sotul ei sunt niste prieteni de-ai tatei. Veneau mereu pe la noi si ne aduceau jucarii si dulciuri! Spune baiatul , iar fata i se lumina. A #sta a fost o coincidenta amuzanta, si pe mama o chema Samantha. Gandul ma intrista, dar ii vad si fata baiatului intunecandu-se.

-Ce este? Il intreb speriata

-Am gresit spune el. Nu sunt niste prieteni de-ai tatei, au fost prietenii lui. Acum au murit. Spune, iar sora lui scapa un rand de lacrimi. O iau in brate pe micuta.

-Ce s-a intamplat? intreb confuza

-Ei erau ca niste parinti pentru noi, doar.. Baiatul face o pauza apoi spune cu tonul ridicat. De ce toti pe care ii iubim mor? Sau dispar din viata noastra?

     Ii iau in brate, strangandu-i cu putere la pieptul meu. Acesti copii au fost nevoiti sa se maturizeze mult prea repede si asta nu este corect deloc!

-Vrei sa iti arat o poza cu ei? Ma intreaba Adam tresarind

-Daca vrei, sigur. Spun ridicandu-ma si urmandu-l langa geamantanul lui. Scoate o poza si mi-o intinde. Atunci tot ce stiam de destrama, faramitandu-se in bucatele mici, cazand ca niste cioburi de sticla peste pielea mea, zgariindu-ma fara a-mi da pace, lovindu-ma din toate partile. O forta supra omeneasca ma ridica de la pamant, ducandu-ma la nivelul norilor, apoi aruncandu-ma, lasandu-ma sa cad in gol, fara a ma putea salva. Dusa pana in focurile iadului, apoi plimbata printre ghetarii Polului Nord, dusa aproape de soare, apoi pana pe luna. Totul se dastrama incet. Ochii imi erau invadati de lacrimi ce-mi topeau intreaga fiinta, lacrmi varsate ca niste picaturi de sange din adancul sufletului meu destramat de atata durere. Inima incepu sa-mi bata cu putere, nelasand loc de indoiala ; persoanele din poza imi erau atat de cunoscute. Imi auzeam pulsul in timpane, vrand sa ma surzeasca , simteam aerul cum incerca sa-mi paraseasca plamanii, insa fara rezultat. Involuntar, imi tineam respiratia, incatusand aerul ramas in cusca formata de mine, ca si cum era ultimul si daca ii dadeam drumul muream in clipa aia. Furnicaturi usturatoare imi cutreierau intreg corpul avand senzatia ca miliarde de furnici ma intepau cu disperare,vrand sa ajunga la sufletul meu mult prea intunecat.

   Ma ridic, fortandu-ma din greu sa nu lesin in acel moment si pornesc nervoasa, lasandu-mi lacrimile sa-mi circule stinghere pe fata, spre biroul sefului meu. Intru fara sa bat, intru fara pic de sfiala, trantind usa in urma mea. Imi primesc priviri pline de ura si venin din partea sefului, dar sincer, in acest moment nu imi pasa catusi de putin de acest lucru. Tot ce vreau e sa aflu adevarata poveste!

    Ii arunc poza in fata peste actele pe care le citea. Priveste poza confuz, apoi parca amintindu-si ceva isi trece mainile in nerepetate randuri peste fata, apoi prin par. Evitandu-mi privirea plina de venin ma intreaba calm.

-Ce doresti? Vocea lui plina de venin fusese inlocuita, parca, de a altui barbat, plin de intelegere si de iubire, dar nu ma pacaleste! Sub aceasta masca zace un monstru fara suflet!

-Ce doresc? Tip eu scoasa din minti. Doresc sa stiu de ce parintii mei iti sunt prieteni! Scuze..ti –au fost prieteni! Si de ce au avut grija de copii! Si de ce, ca o mare coincidenta, am ajuns sa lucrez aici, pentru tine! Sper ca nu cer prea mult daca vreau adevarul! Scuip eu plina de venin, uitand de faptul ca acest om imi este nu numai sef, ci si detinator, uit de faptul ca poate face absolut ce vrea cu mine  si ca in treacat am auzit de niste pedepse. Uit de tot si imi plang sufletul in fata lui, incercand totusi sa par cat mai puternica.

    Ma priveste calm, facandu-mi apoi semn sa ma asez.

-Nu! Tip si mai tare. Nu stau jos! Vreau doar raspunsuri! Cer prea mult? Tun aplecandu-ma deasupra biroului atat de tare, incat fetele noastre erau despartite doar de cativa centimetri.