Jocul Umbrelor (Hades)

Capitolul 3🌿

În ciuda faptului ca nu am nici cea mai mică idee cum să ajung pe Pământ — și să rămân acolo pentru oricât va fi nevoie fără să ridic suspiciunile celorlați zei, cel puțin până o să-mi găsesc perechea, și în ciuda faptului că am fost nevoit să pun un blestem riscant asupra Oracolelor, nu pot și nici nu vreau de altfel, să-mi șterg zâmbetul larg de pe chip. Sentimentul de căldură pe care l-am simțit în timpul viziunilor, atunci când mi-a fost permis să-i observ zâmbetul cald al celei ce va ajunge stăpână peste tărâmul meu, și-a găsit locul în ceea ce a mai rămas din sufletul meu și nu pare că v-a dispărea prea curând. 

Mi-am frecat ușor pieptul, beat de senzațiile care mă încearcă. Trebuie să o găsesc. Să o am. Cât mai repede. Mă tolănesc pe treptele care duc spre tron și apuc paharul de nectar, fără să mă opresc din zâmbit. Nu m-am mai așezat pe tronul confortabil de când le-am permis lui Zeus și Persofonei să distrugă totul — nu merit să mă așez pe tapițeria moale, neagră, însă în curând, o să repar totul! O să aduc pacea înapoi. Muzica, veselia, frumusețea — le voi înapoia pe toate poporului meu! 

Hermes s-a năpustit în încăpere — pare agitat, tulburat și nervos, însă acum sunt prea fericit ca să pot să îi urmăresc toate trăirile.

– Hermes! Vechi amic! Alătură-mi-te la un pahar! 

Am înclinat paharul de cristal înspre el, indicându-i apoi înspre masa din apropiere, unde este pregătit nectarul și alt set de pahare. 

– Mă tem că nu avem timp, Lordul meu. Am venit cu treabă.
– Întocmai, arați de parcă ți-ar prinde bine. Fă-mi pe plac, Hermes. 

Mă privește curios, iar eu îi rânjesc. În cele din urmă se dă bătut: bea dintr-o înghițitură jumătate de pahar, ca apoi să-l umple din nou și să se apropie precaut de mine. Râd — Hermes este atât de obișnuit să mă vadă la pământ, încât acum cel mai probabil nu înțelege ce mi-a creat starea asta euforică. Dacă nu l-aș cunoaște mai bine, aș îndrăzni să cred că mă consideră beat. Ceea ce nu e departe de adevăr — doar că nu alcoolul este cel care m-a îmbatat pe mine. 

– Ești în regulă, Lord Hades? 
– Hermes, Hades e mai mult decât suficient, amice. Doar Hades. Noroc! 

Înclin paharul înspre al lui, ciocnindu-le, înainte să mai sorb o înghițitură din lichidul dulce. 

– Haide cu mine.

Mă ridic, iar Hermes nu ezită să mă urmeze. Ieșim împreună pe terasa imensă și suntem loviți din plin de aerul rece, neprietenos. Însă pentru prima dată în ultimul secol, nu tresar. Nu mă întristez. Nu-mi vine să-mi înfig propriul sceptru în piept. O să salvez locul ăsta. Oamenii ăștia! 

– Îți aduci aminte cum era înainte, Hermes? Cât de plăcut suna muzica de pe câmpurile verzi ale Elysiumului? Cum se jucau copii prin iarbă și păpădii și narcise? Ce falnici erau copacii de rodiu, încărcați de fructe care aproape plesneau? Ce liniștit era Abyssul și cât de silențios era Tartarul? Cât de viu, dar pașnic obișnuia să fie locul ăsta?
– Bine înțeles, lordul meu. A fost și casa mea. Este casa mea. 

Tristețea și nervozitatea din tonul lui îmi aduc un alt zâmbet pe buze — Hermes a suferit poate la fel de mult ca mine. Și-a văzut casa dispărând — și m-a văzut pe mine decăzând. Atunci când s-a oferit să-l spioneze pe Zeus, în speranța că va putea să afle cum să salvăm locul acesta, am știut că l-am dezamăgit. Pe el și pe toți cei apropiați mie — fiecare dintre ei a simțit nevoia să-mi vină în ajutor, să mă protejeze, când eu trebuia să fiu stâlpul de rezistență al locului acesta. 

– O să le aduc înapoi. Pe toate! În curând o să poți să te întorci acasă, Hermes!
– Sunt sigur de asta Lordul meu.

Și îl cred — îi simt încrederea pe care, încă, o are în mine, în ciuda tuturor lucrurilor care s-au întâmplat.