Jocul Umbrelor (Hades)

Capitolul 11🌿

Nu este cea mai bună zi a mea, deși weekend-ul de care am avut parte a fost printre cele mai frumoase. De ce să mă plâng când am petrecut atât de mult timp cu propriul meu zeu? Sau, cel puțin, sper ca v-a deveni în curând propriul meu zeu. Sunt prea timidă ca să fac prima mișcare și sper că Hades îmi va ușura viața în curând. 

Urăsc să nu fiu punctuală. Urăsc oamenii întârziați și urăsc să întârzii undeva. De data aceasta, cursul de literatură a durat ceva mai mult decât în mod normal, ceea ce  înseamnă că nu mai am nici măcar un minut pentru pauză. Sunt nevoită să mă grăbesc ca să ajung la seminarul de matematică aplicată, materia pe care o detest cel mai mult, de altfel. Chiar și așa, tot întârzii.

Bineînțeles că domnul June a început deja să își țină materia plictisitoare, iar eu îl întrerup cu întârzierea mea, lucru care, implicit îmi aduce mai multe probleme. La propriu, probleme de matematică, de parcă suntem copii în clasele primare. Iar eu chiar nu suport matematica și nu am nici cea mai vagă idee cum să le rezolv. Nu mă pricep deloc la lucrurile acestea. Nu aș fi crezut că este o materie obligatorie atunci când m-am decis să studiez mitologia. Nu văd vreo legătură între matematică și istorie.

Profit de faptul că următorul curs pe care îl am, cel de istorie antică și preferatul meu după cel de mitologie, deși acum cred că mai de grabă îmi place datorită noului meu coleg de bancă, se ține în aceeași sală și rămân în banca mea, încercând să găsesc soluția corectă pentru problemele nenorocite ale domnului June. Lucru care mă face să oftez frustrată la fiecare două secunde.

Sunt atât de concentrată încât abia atunci când văd o palmă de două ori mai mare decât a mea, așezată lângă palma pe care o țin pe masă, îmi dau seama că cineva este aproape de mine. Iar acum îi pot recunoaște parfumul oriunde, la un loc cu senzațiile pe care mi le crează să fiu atât de aproape de el. Îmi ridic brusc privirea din caiet, fără să mă mai surpindă apropierea dintre chipurile noastre. Hades face acest lucru de fiecare dată când are ocazia: își apropie chipul atât de mult de al meu, încât literalmente, dacă mă mișc încă câțiva centimetri, aș putea să îi ating obrazul cu buzele.

– Te-ai speriat, piticanie? Ce te consuma așa?

Mă privește cu coada ochiului, amuzat, în timp ce degetul lui mare începe să traseze lent și liniștitor cercuri pe pielea de pe dosul palmei.

– Nu aș zice neapărat ca m-am speriat. Dar am fost atât de concentrată pe rahatul asta de problemă încât nu mi-am dat seama că ești aici. Ceea ce e greu de crezut, ca nu mi-am dat seama, ma refer. Adică, este dificil ca cineva să te rateze.

Ca de fiecare dată, gura mă ia pe din înainte și încep să vorbesc prea repede. Ca norocul, cred că Hades s-a obișnuit deja să aibă parte de astfel de reacții din partea mea și pare că a învățat să țină pasul cu ceea ce îi zic. Chicotește amuzat, strecurându-se grațios pe locul lui, continuând să mă privească;

– Ai nevoie de ajutor cu asta?

Indică scurt înspre caiet; fac ochii mari, de cățel plouat înspre el. Nu are nici cea mai mică idee cât de mult ajutor aș avea nevoie de fapt.

– Matematica nu e punctul meu forte.

Își trece brațul în jurul trupului meu, ținându-mă aproape de el. De parcă mi-aș dori altceva, decât să-i fiu cât mai aproape! Îmi fură pixul cu pasta neagră din mână și mută caietul în așa fel încât să pot vedea ceea ce scrie. Pe măsură ce rezolvă problema, îmi explică pe ton jos fiecare pas pe care îl face, asigurându-se că înțeleg ceea ce îmi spune. Iar rezolvarea lui are logică. Chiar pot să înțeleg ce trebuie să fac și încep să prind suficientă încredere că aș putea să o rezolv de una singură.
   
Cine ar fi spus că până și matematica poate fi frumoasă? Hades o face să fie așa. Și cred că sunt o grămadă de alte lucruri pe care le-ar putea face mai frumoase. Viața în sine mi-a devenit mai frumoasă în ultima perioadă, de când am ajuns să îl cunosc.