JULAS

3.

Cel mai urât sentiment e ca inima ta să nu iți mai aparțină ție dar nici cuiva care ar vrea să aibă de a face cu ea. Când totul e așa de incert și nu știi cum să îți ademenești inima înapoi, ea bătând pentru o persoană oarecare. Atunci când inima ta este despărțită în două bucăți aflate pe două continente diferite, la figurat vorbind. Inima mea era ca un magnet și se chinuia tare să ajungă la inima lui, însă a mea bătea cu putere când a lui abia pulsa.

    Eram din nou în barul în care l-am întâlnit în urmă cu câteva săptămâni. Obișnuiam să mă plimb prin locurile unde ne-am văzut în speranța că se va întampla din nou. Priveam miile de zâmbete și îmi imaginam ce se afla în inima și mintea lor. Cred că e plăcut să ai un motiv pentru care să zâmbești.
Noi nu am mai vorbit de atunci. Eram așezată în același loc în care stăteam când l-am văzut pentru prima dată.

   — Vrei să facem o plimbare? o voce răsună din spatele meu.

Mă întorc rapid, văzându-i chipul din nou. Nu eram sigură pe ceea ce făceam, nici dacă o făceam bine, dar ce mai conta ?  Voiam inițial să refuz, în spre binele meu, pentru a-mi alina din suferință. Un student și un profesor nu ar avea un final fericit niciodată. Trebuia să rămân realistă; dorința de a-l cunoaște era însă prea mare.

Ne-am plimbat tăcuți timp de câteva minute până când glasul lui blând a spulberat liniștea în care ne aflam.

   — Știi...începe el, dacă stelele ar avea glas să vorbească, viețile noastre ar fi mult mai ușoare. Consider că recunoașterea este unul dintre cei mai grei pași pe care cineva ar putea să îi facă. E greu să recunoști că ai greșit sau că sentimentele tale ar putea fi îndreptate spre persoana greșită.

  Făcea cumva referire la mine?

— Consider că inima știe mai bine, adaug eu. De ce să o numim o persoană greșită? continui.

Își ia un moment scurt de gândire, oftând.

   — Ești interesată de mine? mă întreabă direct, cu un aer arogant.

  Pufnesc involuntar. Dau din cap în semn de nu, continuându-mi drumul tăcută. Mă aflam la o distanță considerabilă față de el, vântul puternic de octombrie mutându-ne părul în toate părțile.

   — Dar tu ești? îl întreb din senin.

Un râs îi scapă, mutându-și privirea asupra mea.

    — Ești o copilă, Madden, îmi răspunde fără nicio emoție pe chip. Nici măcar nu te cunosc, continuă el.

    — Aș putea să-ți dovedesc că sunt mai mult de atât, continui eu sigură pe mine. Cunoaște-mă atunci.

Nu știu de unde a venit asta. Mă simt sigură pe mine în preajma lui. Se îndepărtează de mine, schimbându-și direcția. Stăteam pe loc, încercând să analizez cele întâmplate. De ce mereu se evaporă de lângă mine?

~

— Crede-mă, a fost demențial, îmi spune Langston răzând.

Prezența lui mă ajuta. Îmi petreceam pauzele și împărțeam unele cursuri cu el. Era o companie adecvată, făcându-mă deseori să uit de problemele pe care le aveam.
Îi zâmbesc ușor înapoi, fiind atentă la ce îmi povestea.

— Deci, se oprește el, crezi că vom fii parteneri la următoarea scenetă ? mă întreabă, dându-și cu mâna prin păr de vreo doua-trei ori.

— Cred că depinde de Whitlock, îi răspund modest.

Privirile pe care ni le arunca când ne vedea împreună erau mortale.

— Să sperăm că studentele înnebunite după el îl vor înmuia, râde el, făcând semn către o blondă așezată în banca din primul rând. E înnebunită după el. Umblă vorba că s-ar vedea în timpul liber, îmi povestește lejer.

Superb, tot ce mai lipsea era o altă studentă în călduri care să-i facă avansuri lui Silas.

Acesta își face apariția pe ușă într-un mod specific lui, luându-mă în vizor. M-am apropiat mai mult de Langston, stârnindu-i o reacție.

— Astăzi vorbim despre sceneta de la finalul semestrului, începe el. Precum deja știți, trebuie să vă alegeți o piesă de teatru, o carte, un film sau orice sursă de inspirație mai vreți si să o prezentați mai apoi, pe scurt, pentru nota finală.

Părul lui ușor ondulat ce era foarte dezordonat astăzi și ochii lui verzui îmi captau toată atenția. Modul lui de a-și purta cămașa descheiată la nasturii de sus mă făcea să o iau de-a dreptul razna. Ochii mei erau fixați asupra buzelor lui puțin crăpate din cauza aerului rece și asupra modului în care ne explica ceea ce aveam de făcut. Auzeam ceva? Posibil. Înțelegeam vreun cuvânt? Deloc.

— Perechile voastre sunt scrise pe foaia lipită de ușă, ne spune înainte de a suna clopoțelul.

Mă ridic curioasă sperând ca perechea mea să fie nimeni altul decât Langston. Nu cunoșteam pe nimeni altcineva - atât de bine - și nu voiam ca nota mea finală să fie un dezastru. Îmi caut numele pe toate rândurile, în zadar.

— Eu nu apar, mă întorc confuză către el.

Se uita la mine cu un zâmbet strâmb și zeflemitor, evitând să îmi răspundă pentru câteva secunde.

   — Ah, Madden. Sunteți un număr impar la acest curs. Tu lucrezi cu mine, îmi spune lejer. Consideră-te norocoasă, nu toți studenții au onoarea de a-și face lucrarea finală împreună cu un profesor, îmi scuipă cuvintele pe un ton arogant.

Grozav.

   — Deci nu ai făcut-o intenționat? îl întreb, încercând să îi extrag cuvinte ce știu că nu ar apărea fără vreun sprijin.

    — Ne vedem la repetiții astăzi, Madden! îmi răspunde înmânându-mi o hârtie pe care îi era scris numărul. Apropo, strigă el, eu aleg piesa de teatru!

  Oftez exasperată, întorcându-mă acasă. Jocul nostru de du-te-vino a devenit obositor. Era bizar. Mă dezarma, când eram lângă el mă simțeam diferit. Simțeam ceva ce nu puteam descrie în cuvinte deoarece nu cunoșteam sentimentele respective. Era fericire dar și tristețe. Era agonie dar si extaz, dorință și nevoie, râsete și plânsete și lista continua.
Eram distanți, ceea ce era și normal. Aș fi preferat ca viața noastră să nu fi luat o asemenea întorsătură, să fi ajuns să ne vedem, să vorbim, să ne cunoaștem și mai apoi să lăsăm iubirea să ne îndrume în viață.

Odată ajunsă, așteptam răbdător venirea lui. I-am trimis mesaj cu adresa mea și cu ora la care ar trebui să ajungă. A întârziat o oră. Frica din mine era imensă. Simțeam că voia să mă chinuie alegând ceva greu ce mi-ar lua mai mult timp decât am la dispoziție să învăț. Intră puternic pe ușă, aruncându-se pe un fotoliu.

   — Nu știi să bați? îl întreb iritată.

   — Mă așteptai oricum, îmi răspunde. Acum hai la treabă. În cinstea ta, am ales " Romeo și Julieta ". Evident, tu vei fi Julieta. Vom improviza ceva rapid. Nu am timp de pierdut, continuă.

  Deși adoram să îl aud vorbind și să îi văd expresiile faciale de fiecare dată când povestea, explica sau doar vorbea despre ceva, uneori puteam să admit că o făcea, probabil, mai mult decât trebuia.

   — Să mă prefac îndrăgostită de tine o să fie teribil de greu, îi spun sub forma unei glume inofensive.

   — Ai prefera să recreem decesul Julietei? Mi-ar plăcea să te văd otrăvită, îmi răspunde cu aceeași monedă.

Îmi dau ochii peste cap. Cred că momentele în care mă tachina erau singurele care mă făceau să uit de imposibilitatea noastră de a ne iubi.

   — Nu uita că Romeo moare primul, îi arunc cuvintele cu o mândrie aparte. Poate o să schimb finalul și după ce mă trezesc o să te las acolo!

Râde silențios, fixându-mă cu privire. Se ridică ușor, apropiindu-se de mine.

Juca un joc foarte periculos.