10.

116 21 44
                                    

Am scăpat poza înrămată pe jos, ridicându-mă instant. Voiam să plec, voiam să uit tot ceea ce s-a întâmplat în ultimele luni, voiam să uit de el, voiam să uit totul.

Ridic ușor poza de pe jos din pură rușine. Deși eram speriată, confuză, dezamăgită și nervoasă, nu puteam să mă comport neuman cu el acum. I-am promis că totul va fii bine și n-aș vrea să par o persoană oribilă care nu e în stare să își țină promisiunile.

Mă holbam la fotografie. Mă hipnotiza. Parcă lucrurile erau acum mai clare. Silas, Daisy și fetița de mai devreme pe care nu o recunoscusem până acum; fetița care m-a întâmpinat cu băuturi la intrare, umpleau poza cu fericire și chicote. Zâmbetele lor, deși molipsitoare, mă făceau să mă simt de-a dreptul goală pe dinăuntru. Mâna lui Silas îi înconjura talia blondei ce purta o rochie lungă aurie, acesta ținând în brațe fetița care la rândul ei își săruta tăticul pe obraz. Rama era umplută subtil de un font alb cu textul - Family -.

Vocea lui Klaus și cuvintele acestuia mi se derulau în minte : "I-am spus că ești într-o relație cu sora mea! Ar trebui să-mi mulțumești că nu i-am spus adevărul, nu să faci o scenă dinadins!" De ce nu am pus lucrurile cap la cap mai repede?

— Cum o cheamă? îl întreb, vocea mea tremurând puternic.

Acesta își dă seama de modul în care mă simt și încearcă să se apropie de mine. Fac un pas în spate, evitându-i atingerea.

— O cheamă Nora, îmi răspunde el. Abia ce a împlinit cinci anișori, îmi povestește el.

Inima îmi bătea cu repeziciune, încercând din răsputeri să deduc singură răspunsul miilor de întrebări pe care le aveam. Era tatăl unui copilaș.

— O să aflu și că ești însurat? îl întreb, tonul folosit de mine fiind unul ridicat și neadecvat.

Nu eram mândră de lucrurile pe care le ziceam, dar uneori nu mă puteam controla.

— Te-am adus aici ca să îți explic cum stau lucrurile, să-ți ofer răspunsurile dorite, nu să ne certăm! clarifică el. Ești pregătită? Ia un loc!

Trag aer în piept și mă așez pe canapea. Mă simțeam foarte bizar. Nu știam cum ar trebui să descriu modul în care mă simt. Era de-a dreptul straniu și nu doream nimănui asta. Îi fac un semn acestuia, fapt ce îi confirmă că eram pregătită să ascult. Nu să înțeleg, doar să ascult.

   — Înainte cu vreo doi ani să-mi termin studiile liceale am cunoscut-o pe Daisy. Era o simplă fată cu care studiam uneori matematica împreună. Nu-i acordam prea multă importanță sau atenție deoarece nu simțeam nevoia de a o face, îmi povestește el, încercând să își aleagă atent cuvintele; știa că orice detaliu nepotrivit avea să strice mai mult decât tensiunea dintre noi. Asta s-a schimbat prin toamna din următorii ani de liceu. Începusem să vorbim, să ne cunoaștem și mai apoi să ieșim împreună. A fost prima mea prietenă, explică el.

Urmăream atent fiecare cuvânt pe care îl spunea. Modul în care se juca cu brățara de pe mâna lui era de apreciat. Știam și înțelegeam cât de greu putea fii să te confesezi uneori persoanelor dragi ție.

   — Ca orice cuplu, am ajuns la punctul în care voiam să facem un pas imens înainte în relația noastră, îmi spune, încurcându-se în câteva cuvinte.

Era mai emoționat decât eram eu.

   — Eram tineri și naivi, aveam vreo șaptesprezece sau optsprezece ani, dacă nu mă înșel. Am continuat să facem acest pas fără să ne gândim la consecințe. Odată ce intrasem la facultate, Daisy m-a anunțat că este însărcinată. În acel moment eram convinși că lumea noastră se terminase. Simțeam că am ajuns la sfârșit, continua el.

Îl întrerup preț de o secundă, revoltată.

   — Un copil nu înseamnă sfârșitul vieții și al posibilităților, îi spun.

Acesta zâmbește fals, oftând.

   — Ajungem și acolo, trebuie doar să ai răbdare! îmi răspunde. După cum spuneam, eu unul eram devastat. Daisy are tulburări de personalitate. Nu credeam că era în stare să aibă, la momentul actual, grijă de un copilaș. Înainte să aflu că este însărcinată, aveam în gând ideea de a încheia relația din diferite motive, principalul fiind faptul că aceasta mă înșela repetitiv. Am încercat să fac relația să funcționeze însă nu am reușit să o opresc pe Daisy din a se culca cu alți bărbați.

Povestea lui mă atinse pe suflet. Deși inițial eram dezamăgită și furioasă, acum eram doar tristă. Încercam să-mi imaginez ce se petrecea în sufletul lui.

   — Și ce caută la universitate? întreb eu.

Se putea citii pe chipul lui ușurarea. Se putea vedea că era și fericit, presupun că din cauza faptului că nu l-am judecat.

   — Asistă doar la cursul meu, clarifică el. S-a înscris odată ce a aflat că voi preda la universitate. Am mai scos-o uneori la un ceai să vorbim despre Nora și mai petrecem uneori timpul împreună, toți trei. De aceea și zvonurile cum că aș avea o aventură cu vreo studentă. Personal, nici nu aș numi-o așa, ținând cont că ia parte numai la ora mea.

   — Sunteți despărțiți? continui eu cu seria mea de întrebări.

Mă simțeam puțin lipsită de respect când îl bombardam cu întrebări neadecvate din senin, dar de asta eram aici, nu? Probabil că s-ar fi așteptat să-l consolez sau să-l întreb dacă el era bine, ceea ce aveam în plan să fac, dar nu simțeam nevoia.

El mă considera oricum imatură; în opinia lui eu am fost și am rămas mereu o copilă, așa că voiam, pentru prima dată, să nu-i dovedesc contrariul, ci să-i dovedesc că probabil are dreptate.

   — Da, ne-am despărțit la puțin timp înainte de nașterea Norei, îmi spune el calm. Daisy încă consideră că suntem un cuplu sau că am putea fi. Nu e prezentă în viața fetei mai deloc, așa că nu trebuie să-ți faci griji despre asta. Ea ține de trecut.

Cuvintele lui mă făceau să mă simt, într-un mod misterios și interesant, bine. Evident, lucrurile tocmai se complicaseră de zece ori mai tare. Înainte, eram eu versus ego-ul lui. Acum sunt eu versus mama copilului acestuia. Dacă înainte iubirea dintre noi era imposibilă din cauza faptului că îmi era profesor, acum iubirea noastră ar putea fi imposibilă și din cauza Norei.

   — Precum ți-am mai spus, nu vreau ca nimic din ceea ce ai aflat astăzi să-ți schimbe gândirea, îmi amintește el.

Deși eram împăcată cu ideea, nu o puteam accepta. Încercam să-mi imaginez, din nou, viitorul cu el, însă de data asta din altă ipostază. Am optsprezece ani, el are douăzeci și cinci. Eu abia ce intrasem la universitate, el are un copil. Simțeam cum toate șansele mele se risipeau. Călcam pe pământ sacru.

   — Îmi pare rău, Silas, dar e prea mult de procesat! Nu cred că pot să înțeleg ce tocmai mi-ai spus și cu siguranță nu pot să înțeleg faptul că mi-ai ascuns luni de zile unul din cele mai importante aspecte din viața ta, îi spun rapid.

Mă ridic din senin și o iau în pas grăbit către ușă, părăsind încăperea fără ca măcar să îmi iau rămas bun.

Am decis, din nou, să îmi iau o zi liberă de la cursuri. Aveam însă de data aceasta un motiv mai bun.

Odată ajunsă acasă, mă trântesc pe patul dezordonat din cameră, tremurând. Voiam să plâng, dar nu aveam lacrimi. Telefonul îmi bâzâia într-o splendoare încă din momentul în care am pus piciorul pe pragul casei lui, gata de plecare.

Verific telefonul într-un final, exasperată de sunetul produs de acesta.

    24 de mesaje - de la : Silas W.

" Julia, îmi pare rău!"

" Sună-mă când poți, te rog!"

" Mi-ai promis că vei înțelege"

Și lista continuă...

    3 apeluri pierdute - de la : Silas W.

Am greșit în tot acest timp și nu realizasem până acum?

JULASUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum