Un pas spre viitor... (pauza)

Capitolul 1 ~ O incercare nereusita

'Inca putin, inca putin’ mi-am spus in timp ce alergam spre Camera de Teleportare. Stiam ca daca as ajunge acolo, mi-ar lua maxim un minut sa ma fac nevazuta, mai ales ca stiam cateva trucuri pentru a-i impiedica pe Agentii Speciali sa ma gaseasca. As introduce frumos coordonatele in sistem, plus as tasta codul inventat de mine pentru a nu imi lua altii urma incercand sa intre in baza de date a sistemului (nu e vina mea ca m-au pregatit asa bine mai ales in electronice, e doar vina lor) si - PUF -  nu as mai fi gasita o buna perioada de timp. In timp ce fugeam cat puteam de repede, mi-am adus aminte de ultima mea escapada, cum imi place mie sa o numesc, in niste vechi camere uitate de toti, aproape de „granita” cu Exteriorul. Acolo imi facusem o ascuzatoare de cand eram mai mica, fascinandu-ma de la inceput ce vedeam pe micile geamuri prafuite ale acelor camere: peisaje de pe Marte, planeta mea, pe care practic nu pusesem piciorul de prea multe ori. Eram blocata in Cladirea Principala, care era asa de mare incat nu iti ajungea o viata sa o explorezi. Totusi aici exista tot ce ne trebuie: apartamente (care deobicei sunt impartite de doua familii), Camerele de teleportare, sali de mese publice, incaperi de studiu si cu electornice de ultima generatie (folosite adesea ca sali de clasa), biblioteci, magazine de tot felul, parcuri artificiale (desi nimeni nu stie cum arata un „parc” real, decat din carti antice), gradinile in care se cultiva mancarea si Sala cea Mare, folosita pentru ocazii speciale; in plus, exista si zonele restrictionate, cum ar fi: camerele de studiu private ale Inteleptilor, salile de sedinta, laboratoarele de cercetari, bucatariile, anumite spatii inchiriate. Daca va intrebati ce mai este si aceasta „granita cu Exteriorul”, lasati-ma sa va explic: e un perete foarte lung si gros care inconjoara Cladirea, cu o singura usa la care doar unii Agenti Speciali au acces, care te impiedica sa iesi; e prevazut si cu o multime de camere de supraveghere de toate felurile, de la cele cu detectori de caldura, pana la cele ascunse in colturi care nici nu stii ca exista. Eu una nu le-am vazut niciodata rostul, pentru ca niciun om obisnuit si intreg la minte nu ar incerca sa iasa Afara neechipat cu Costumul Mars - asa i se spune de cand a fost inventat de oamenii de stiinta acum mult, mult timp, pe Terra, planeta mama a Omenirii – fara de care nu se poate supravietui in afara Cladirilor, singurele locuri cu oxigen. Oricum, sper ca ati prins ideea, deci sa continuam, ca sa vedeti ce aventuri am avut eu, doar pentru ca am fugit de Agentii Speciali. Pfff! De parca nu mai facusem asta.

Inca zambind si cu gandul la ascunzatoarea mea, am continuat sa alerg, neobservand ca cineva s-a ivit in fata mea. Astfel, peste cateva secunde, m-am trezit pe podea, cu o durere de cap oribila.

-Tu chiar nu vezi pe unde mergi?! tipa iritat baiatul peste care cazusem, apoi facu o pauza. S-a ridicat si a ramas acolo, langa mine, insa eu eram prea concentrata acum pe noua mea vanataie ca sa fiu atenta la el. Imi dadusem oricum seama cine era dupa vocea sa, deci nu doream sa ii vorbesc. Dragul meu prieten Robi, cel de fata, scapase tocmai in acea zi de pregetirea cu Cei Cinci Intelepti, din cauza unor probleme 'familiale' - sau asta auzisem, caci nu mi-a pasat sa il intreb la cat de mult ma enervasem pe el. Tot ce stiam era ca ma parasise, lasandu-ma la mila unor foarte cunoscuti oameni artagosi si prea inteligenti cand ar fi putut sa imi tina companie, ca de obicei. Va dati seama cat de incantatoare fusesera acele cateva ore petrecute cu ei acolo!

-Clara, incerci din nou sa fugi sa te ascunzi!

'Si asa incepe predica! Superb!' mi-am spus dandu-mi ochii peste cap.

-N-o sa mearga, stii doar ca eu cunosc locurile „tale”! a continuat baiatul pe un ton iritat. In plus, mi-ai promis ca nu o sa mai faci nimic nesabuit azi! Nu in lipsa mea macar! a spus persoana, care se parea ca tocmai ma recunoscuse. Mi-a oferit mana sa ma ajute sa ma ridic. Nervoasa, i-am dat-o la o parte si m-am ridicat singura, m-am abtinut din ai raspunde rautacios la remarcile sale si am privit ingrijorata in jur. Agentii Speciali erau probabil prin apropiere si nu mai aveam timp sa ajung la Camera de Teleportare. Robi mi-a urmarit gesturile confuz, cu o sclipire de curiozitate in ochii sai cenusii. Stia ca se intampla ceva, caci ma cunostea mai bine ca oricine. I-am aruncat o privire care insemna ‚Nu intreba, doar urmeaza-ma’ si am luat-o la fuga. Speram ca mai avem ceva timp sa scapam. Intelegand semnalul, Robi m-a urmat.

Nu dupa mult timp, am vazut usa cautata. Un zambet de mandrie imi impodobi fata. Ha! Nu ma puteau prinde asa usor!

Chiar inainte sa apas clanta, Robi s-a uitat pentru o secunda in spatele nostru, apoi la mine. Pe fata lui era intiparita o expresie care nu m-a bucurat deloc si mi-am dat seama ce se intampla. Asa ca mi-am luat mana de pe clanta usii libertatii si m-am intors infranta cu spatele la ea. In fata noastra statea o femeie de vreo patruzeci de ani, cu parul negru strans intr-un coc ingrijit si uniforma curata si apretata, care nu arata deloc prietenoasa...