Un pas spre viitor... (pauza)

Capitolul 5

Obositi, ne-am retras dupa un timp care a parut nespus de lung. Eu si Robi am adormit amandoi direct in sufrageria apartamentului, imediat cum ne-am intors acasa. Fusese prea mult pentru noi, prea din scurt. In plus, in loc sa ne lase timp macar sa ne pregatim emotional, calatoria avea sa inceapa destul de curand: in aproximativ o saptamana sau doua; depindea de cat de repede puteau fi terminate pregatirile finale. Disperarea creata in sufletul meu nu-l mai parasea. Nici macar nu stiam ce sa fac! Si se credea ca eu sunt baza! HA, ce gluma buna!...

Dimineata m-am desteptat in patul meu, iar pe canapeaua de langa statea intins prietenul meu, care parea ca era treaz de mult. Privea tavanul intr-un punct imaginar, gandind intens. Nu imi placea fata lui incruntata si plina de griji, insa nu stiam ce as fi putut sa fac sa il inveselesc; probabil si eu aratam la fel. M-am intins si am cascat zgomotos, smulgandu-l pe Robi din starea lui de visare. S-a uitat la mine si mi-a zambit, fara sa spuna nimic.

- La ce te gandeai? l-am intrebat eu.

- La tot ce se intampla, a raspuns el simplu. Privirea sa era inca absenta.

M-am ridicat lenes din pat. L-am impins pe Robi mai incolo pe canapea si m-am asezat langa el.

- Stii ca poti refuza sa pleci si tu in calatoria asta in necunoscut. Chiar nu imi doresc sa te oblig. Sincer, chiar as prefera sa ramai. Stiu ca vrei sa ajungi sa lucrezi ca savant aici si este un lucru realizabil pentru tine, adica - heeei! De ce ai facut asta?? Ce am facut rau? am tipat eu, ridicandu-ma de pe podea. Robi ma inghiontise ca sa ma opresc din vorbit, iar eu m-am dezechilibrat si am cazut de pe canapea. Avand in vedere ca este vorba de mine, nu a fost ceva chiar neasteptat; eu sunt tare neindemanatica.

- De ce am facut-o?! Sper ca e o intrebare retorica, Clara! a spus el. Isi daduse seama ca stiam motivul pentru care ma impinsese. Mi-am dat ochii peste cap. Nu puteam sa il pacalesc pe el niciodata; nici macar in gluma. Baiatul asta ma cunostea prea bine!

- Oricum, incerci degeaba sa ma convingi sa raman. Probabil ai vreo idee ciudata - ca de obicei - ca e prea periculos bla bla bla; sa stii ca decizia mea ramane. As fi nebun sa nu vin cu tine, deci nu scapi. Punct! a adaugat Robi in final.

Mi-a aruncat un zambet larg de invingator, iar eu i-am raspuns strambandu-ma nemultumita. Cel putin incercasem! Am incercat dupa sa imi ascund surasul ce imi invada fata - trebuia sa recunosc ca totusi eram usurata ca el o sa fie alaturi de mine, ca intotdeauna.

- Iti dai seama cate plante o sa pot descoperi pe Pamant?! Gandeste-te doar la nenumaratele minuni ale naturii de pe Terra! Despre multe deja am citit, insa pun pariu ca multe asteapta sa fie gasite, da chiar, stiai ca... si a continuat sa imi insire lucruri stiintifice nu foarte interesante pentru mine sau pentru tine, insa ele faceau parte din lumea lui.

L-am ascultat in liniste asezata din nou pe canapea, aproape de el, neputand sa ma abtin de la a zambi din cauza entuziasmului sau nemarginit. Era incantat din punctul asta de vedere. Auzindu-l plin de veselie si curiozitate, am simtit cum mi se umple sufletul de caldura. 'Poate calatoria nu va fi chiar asa de rea...' mi-am zis eu, insa nu intelegeam motivul adevarat care ma facuse sa gandesc acel lucru.

~

-AAH! am urlat eu cand mi-am simtit spatele lovind zgomotos si dureros pamantul - pardon, podeaua - salii de antrenament.

- Haide, sus! Sau te lasi invinsa?! am auzit o voce masculina strigand la mine.

Respiram cu greu. Am reusit pana la urma sa ma tin pe picioare si am inaintat pana in fata oponentului meu, a nu stiu cata oara in acea zi. Bodoganeam si injuram in soapta in timp ce fiecare muschi din corpul meu tipa de exasperare. Fusesem chinuita - din nou, a nu stiu cata oara- in ultimele doua saptamani la antrenamentele mele de autoaparare de noii mei adversari. Nu eram obisnuita cu stilul lor de lupta corp la corp, desi eu ma pricepeam destul de bine si inainte.