Let me be your last kiss

Capitolul I

Aerul rece mă loveşte direct în față dându-mi o stare vagă de linişte.

După mult timp mă simt cu adevărat calmă.

Mă îndreptam spre spitalul Nordway Santa Monica, unul dintre cele mai cunoscute şi apreciale aziluri din Floreța, e mai exact un spital pentru persoanele cu probleme psihice.

Sunt studentă la universitatea de psihologie şi dezvoltare interioară, am terminat anul acesta şi am ales să-mi fac stagiatura aici.

Am auzit o mulțime de reacții adverse la decia mea având în vedere că colegii mei au ales să o facă în şcoli, grădinițe sau în centrele care sunt specializate în ajutarea adoleşcenților cu probleme depresive, anxietate etc.

Chiar şi părinții mei au fost destul de dejamăgiți de decizia mea, ei deasemenea considerând şcoala o variantă mult mai bună pentru o stagiară dar mi-au respectat decizia şi mă susțin, în felul lor diferit dar ştiu că o fac.

De când mă ştiu mi-am dorit să devin psiholog, să ajut oamenii care au nevoie de susținere morală pentru a trece prin viață. Când eram mică am avut din păcate nişte traume serioase în perioada mea adoleşcentină, am fost judecată pentru aspect, culoarea părului, corp, iar faptul că aveam note mari deasemenea a stârnit o oarecare invidie în rândul colegilor mei punându-mi tot felul de porecle ridicole precum şoricel de bilbliotecă, tocilară, 4 ochi etc.

Am avut nevoie de un psiholog, deşi părinții mei mereu mi-au fost alături şi m-am susținut, totuşi să vorbeşti cu un psiholog e o metodă să uiți de anumite griji care te macină încetul cu încetul.

Carolina, aşa o chema pe psihologul meu, era o doamnă în vârstă, părul cărunt şi ridurile erau perfect vizibile pe tenul său, dar asta o făcea să fie frumoasă.

Mi-a fost alături, mi-a oferit sprijinul de care chiar aveam nevoie în acele momente. Ea este cea care mi-a transmis iubirea față de psihologie.

Şi uite-mă acum, 12 ani mai târziu având aceiaşi meserie.

Intru în clădirea frumos decorată îndreptându-mă spre biroul de informații.

Clădirea asta seamănă mai mult ca un hotel decât ca un spital, dar probabil confortul pacienților este pe primul loc.

O doamnă trecută de vârsta a 2 stă la birou citind dintr-o revistă de gătit dacă văd bine. Îşi îndreaptă mai bine ochelarii pe nas şi mă priveşte zâmbind.

-Bună drăguță cu ce te pot ajuta?

-Bună ziua, sunt noua stagiară a domnului Mariano Dilore.

-Oh..

Observ cum zâmbetul îi dispare uşor.

-Eşti atât de tânără...

Spune şoptind uşor.

-Poftim?

-Ignorați-mă, cabinetul domnului Mariano este la etajul 2 a 4 usă pe stânga.

-Bine, vă mulțumesc frumos.

Ciudat. Urc scările şi în drum spre cabinet pe colidor trece o asistentă alături de un bărbat, după aspect nu pare mai bătrân de 40 de ani, îi pot abserva ticurile nervoase ale mâinilor iar mişcările capului trec practic neobservate dacă nu eşti un specialist, cel mai probabil are schizofrenie.

Bat de două ori în uşa cabinetului iar din înterior se aude o voce joasă.

-Bună ziua.

-Oh bună ziua, dumnevoastră trebuie să fiți noul stagiar.