Let me be your last kiss

Capitolul II

Stresată e puțin să exprime cum mă simt acum. Mă îndrept spre clinică unde urmează să am prima şedință cu acest Draven. Am primit dosarul său dar în el nu era menționată vârsta bărbatului. Mă pregătesc moral pentru posibilitatea de a întâlni un bărbat de 45 de ani cu probleme grave de comportament.

Ieri când am sunat-o pe mama şi i-am spus ceea ce urmează să fac mi-a făcut un scandal de zile mari. Ştiu că îşi face griji dar nu mai sunt un copil, sunt conștientă că mă susține în felul ei mai diferit dar am nevoie şi eu de libertate de decizie.

-Cum adică o să fii psihologul unui criminal? Anica ți-ai pierdut mințile?

-Mamă încearcă să reacționezi calm te rog frumos...

Spun în încercarea de a o face să se calmeze, am o vagă impresie că i s-a început un atac de panică la cât de tare a țipat la mine.

-Lorenzo ai auzit ce vrea să facă fiica ta? Doamne dumnezeule.

Strigă mama urmând să aud şi vocea tatei pe fundal, perfect...

-Ce vrea să facă?

- S-a oferit de bună voie să fie psihologul unui criminal Lorenzo, a unui criminal! Vorbeşte tu cu ea că mie deja mie rău...

Dacă dramatizmul ar fi o persoană aceea ar fi mama mea. Aud cum îi dă telefonul tatei iar ea pleacă trântind uşa.

-Femeia asta o să mă scoată la pensie înainte de vreme..

Râd la afirmația tatei, el mereu a fost mai calm în situațiile de genul, cu zâmbetul pe buze şi specificele glume de tați.

-Trecând la subiect, e adevărat ce mi-a spus Aida?

-Da tata..

-E strict alegerea ta Anica dar vreau să te gândeşti la consecințe, acea personă a comis o infracțiune gravă pentru care ar fi trebuit să stea în închisoare, a omorât nişte oameni draga mea. Te rog gândeştete bine, ultimul lucru pe care mi-l doresc e să pățeşti ceva...

-Sunt sigură de decizia mea tata...

Și aici s-a încheiat discuția.

Salut doamna de la recepție și mă îndrept spre cabinetul cu numărul 204, Mariano a spus că acela v-a fi cabinetul unde o să activez pe parcursul stagiaturii mele.

Un cabinet de un maro deschis cu mobilier alb-crem. Un birou, o bibliotecă și două fotolii. Numeroase flori de diverse culori îmi bucură privirea, iubesc florile.

Mă asez la birou și îmi las capul să cadă pe speteaza scaunului.

Închid ochii pentru câteva secunde încercând să mă relaxez. Sunt obosită, psihic.

Îmi amintesc ultima discuție cu Damien, un fior rece trecând prin tot corpul meu.

Mi-e dor de el, sunt sigură. Îl iubesc? Da, din păcate.

Mi se pare atât de trist că am ajuns să mă rog cu lacrimi în ochi să fiu iubită de om care până ieri însemna totul pentru mine. Un om care mi-a promis să mă facă fericită, în schimb obrajii mei erau pătați constant de lacrimi amare. Lacrimi cauzate de el..

Mi se pare atât de trist să ajungi să cerșești iubire, nu e o rușine, toți vrem să fim iubiți, iar eu voiam să fiu iubită de el.

- Îmi pare rău Anica..
Îmi pare atât de rău, nu am vrut niciodată să te rănesc..

-De ce? Cum ai putut? Atâția ani, atâtea amintiri, toate nopțile, toată săruturile, toată iubirea mea a fost degeaba?

Spun și îl lovesc cu pumnii în piept, știu că nu-l afectează fizic, e un bărbat masiv, iar eu sunt o ființă slabă..