Let me be your last kiss

Capitolul IV

Mulți spun că e ușor să iubești e ușor, oamenii văd diferit iubirea, creierul nostru percepe diferit acest sentiment.

Damien era pentru mine iubirea, îl iubeam enorm pe acel bărbat. Deși termenul de bărbat e exagerat, un bărbat nu ar înșela.

Aș vrea să-l sun, să țip la el, să-i spun că îl iubesc...dar nu pot, am demnitate, deși acum că mă gândesc mai bine, demnitatea mea a fost călcată în picioare când mă rugam de el.

E atât de trist să mă gândesc că am ajuns să stau și să tânjesc după un bărbat, mama ar fi dejamăgită, îl iubește pe tata, ar da totul pentru el, dar mereu m-a învățat că nici un bărbat nu merită încrederea ta deplină, mereu să fii pregătită de o posibilă trădare. Mama avea dreptate..

Sunt întreruptă de soneria telefonului, pe ecran apărând numele prietenei mele.

- Alo.

- Dumnezeule Anica, credeam că ai murit, ai dispărut de o săptămână, nici la telefon nu răspunzi, ce s-a întâmplat?

-E mult de povestit, am fost un pic ocupată, am multe pe cap și nu reușesc în timp, dar sunt bine.

- Acum ești liberă?

- Da.

- Perfect, îl ții minte pe Diego?

Diego? Sau era Federico? Defapt la cum o cunosc pe Clara azi vorbește de unul și mâine de altul.

- Nu..

- Nu-i nimic, faceți cunostință azi, într-o oră vin să te i-au, mergem la un party, să te îmbraci frumos, pup.

Spune și închide. Doar ea poate să mă anunțe că mergem undeva în ultimul moment.

Ceasul de pe perete indică ora 22:13, oftez și mă îndrept spre șifonier în căutarea unei rochii.

O rochie de un verde închis îmi sare în ochi, era lejeră, îmi amintește de o rochiță de pijama, dintr-un material subțire, catifelat, fără mâneci, spatele gol, era scurtă, dar nu atât de tare cât să ți se vadă fundul și să fie indecentă. Era perfectă.

Ochii băiatului din spital îmi revin în minte, același verde închis. Aceiași pădure.

Îmbrac o pereche de tanga subțiri, nu-mi i-au sutienul și pe deasupra îmi pun rochia.
Îmi fac un machiar lejer și îmi caut o pereche de pantofi.

Afară se aud roțile unei mașini iar telefonul îmi bâzâie.

Îmi iau toate lucrurile și ies din casă, mercedesul prietenei mele asteptând pe drum. Deschid portiera iar mirosul de liliac mă lovește din plin, mirosul ei specific.

- Punctuală ca de fiecare dată.

- Doar mă știi.

Spun și o i-au în brațe, ce dor mi-a fost de ea.

- Ai mult de povestit domnișoară.

- Și tu, cine e Diego?

- Iubitul meu, sunt așa fericită draga mea, nu-ți poți da seama.

- Mă bucur pentru voi. Sunt mândră de tine.

- Dar tu, cum e stagiatura? Mama ta mi-a zis că ai ales un spital de psihiatrie, stiu că ești conștientă de pericolul la care te expui.

- Sunt bine Clara, stai linistită. Unde mergem apropo? Unde se ține petrecerea?

- În casa lui Diego, trăiește la periferia orașului, abia astept să faceți cunoștință, i-am povestit totul despre tine, tu și el sunteți singurele și cele mai importante persoane pentru mine.