PRINȚESA FUGARĂ. Cronicile Pierduților vol. 1

Evadarea

Nouă și un sfert.

Strâng cu putere brațul lui Gilbert, și palmele mele ude lasă urme pe cămașa lui de pânză neagră.

Fratele meu ridică ușor din sprâncene, fără să vorbească, deși ochii lui căprui privesc cu grijă în jur, spre gărzile care păzesc intrarea în Templu.

Poartă-te natural, parcă îl aud spunând, în timp ce se oprește în fața ușii înalte din lemn sculptat.

Mă privește lung, trăgând aer în piept.

Știu că ar vrea să spună mai multe și nu poate...

- Misk, îmi șoptește, înainte să mă părăsească.

Dau din cap, cu inima strânsă, și mă agăț de ultima lui promisiune.
Iar apoi intru în Confesor, gata de plecare.

👑

Flave face ochii mari când intru.

- Prințul ăla nu va ști niciodată ce-a pierdut, îmi spune cu o jumătate de zâmbet. Arăți...

- N-avem timp, Flave! mă răstesc la el, încercând să ascund teama cumplită care-mi dă târcoale.

Vărul meu oftează, privindu-mă cum îmi desprind părul minuțios împletit.

- Așa e, spune cu seriozitate, întorcându- se să caute ceva sub altar.

- Sfântă Wadara! exclam speriată. Mi-ai ascuns lucrurile sub altarul sacru, netotule?!

El rânjește, aruncându-mi un sac de piele pe care îl prind din aer.

- Din moment ce tata nu le-a găsit, bănuiesc că zeița e de-acord cu plecarea ta, îmi răspunde vesel. Mantaua! Puneți-o pe deasupra și haide!

Îmi leg în grabă peste rochia roz o manta lungă din catifea vișinie, și-mi scot pantofii înalți, înlocuindu-i cu cizme de călărie.

Vărul meu oftează din nou, îndreptându-se spre un raft cu cărți.

- Tocmai mă fac vinovat de o dublă trădare, constată cu un zâmbet strâmb. Ajut o mireasă să fugă de mirele ei și deschid pasajul sacru pentru o muritoare păcătoasă.

- Sunt fecioară, îi amintesc, dându-mi ochii peste cap.

Flave zâmbește, împingând cu palma răsfirată o bucată din perete, care începe să se miște.

- Dar ai o minte spurcată, și zeița știe, mă asigură cu seriozitate. Chiar...

Nu apucă să termine, pentru că mă întorc și-l izbesc brusc în stomac, cu toată forța de care sunt în stare.

Șocul din ochii lui albaștri mă îngheață o clipă, însă nu-mi permit să fac greșeli în seara asta.

- Idi...

Se prăbușește în genunchi, sufocat.

- Idioato! urlă la mine, chiar înainte să-l lovesc din nou, făcându-l să-și piardă cunoștința. Idioato!!

Nu sunt vreo războinică, dar Gilbert m-a instruit bine cum să lovesc un om ca să-l las fără aer, și sunt sigură că ar fi mândră de mine în momentul ăsta.

Mă aplec în grabă să-i îndes lui Flave un ghem de pânză în gură și să-l leg zdravăn de mâini și de picioare, cât timp încă zace pe jos, la intrarea din pasajul secret.

Apoi trag aer adânc în piept și cobor scările în grabă, urmând drumul sacru al zeiței Wadara, spre grădinile din spatele Castelului.

Iartă-mă, Flave! Nu-l pot lăsa pe tata să te pedepsească pentru mine!

👑

Aerul rece al nopții îmi înfierbântă obrajii încinși.

Îmi scapă un suspin de ușurare când o zăresc pe Tara legată de un copac subțire, la piciorul scărilor.

Mă arunc în spatele ei fără să privesc în jur. E o liniște sufocantă în partea asta de grădină, și nu-mi aud decât inima care bubuie cu spaimă în piept, amenințând să-mi sară afară.

Prima parte a ieșit bine, mă încurajeaz singură, în timp ce iapa mea credincioasă gonește spre porțile de la Apus.

Drumul e pustiu, și mă întreb cu îngrijorare ce le-a făcut Gilbert gărzilor care patrulau la porți...

- Stai pe loc!

Vocea groasă a unui bărbat îmi îngheață sângele în vene.

Înjur în gând, înșirând toate blestemele pe care le cunosc, la adresa fratelui meu. Era vorba că va scăpa el de soldați!

- Stai pe loc!! aud urletul pentru a doua oară, în timp ce-mi îndemn cu furie iapa spre porți.

Un zbârnâit de corzi.

Aerul șuieră pe lângă urechea mea când săgeata soldatului mi se înfige în rucsacul greu din spate, și ricoșează în ceva tare.

A doua săgeată îmi spintecă mantaua într-o parte, speriind-o pe Tara, care începe să necheze sălbatic.

Înjur din nou, ca o păcătoasă ce sunt.

Nu mai am timp să ajung în golf.

A treia săgeată nu lovește nimic, pentru că am sărit deja de pe pod.

Nici n-am timp să mă gândesc la ce-am făcut, pentru că apele reci ale Vass-ului îmi inundă dintr-o dată privirea și nările.

Scuip, mă înec, țip...

O senzație înfiorătoare, de moarte, îmi paralizează picioarele obosite și mâinile grele.

Mă zbat, însă sacul de piele atârnă greu în spatele meu, trăgându-mă în adânc.

N-o să reușesc. N-o să reușesc!

- Idioato! Idioato!

Pentru a doua oară, în aceeași zi. Oamenii ăștia ar trebui să mă trateze cu mai mult respect!

Tușesc din nou și scuip, în timp ce mâinile aspre ale cuiva se înfig în umerii mei, făcându-mă să tresar de durere.

- Dacă te îneci acum, te omor, Adara!

Îmi scapă un hohot de râs sufocat, în timp ce lovesc apa cu brațele, încercând să-mi găsesc echilibrul.

- Dacă mă înec nu mă mai poți omorî, geniule!

Sacul greu de piele mi se desface din spate.

- Golful e la stânga, îl aud pe Gilbert șoptind.

- Te-ai mișcat repede!

- Și ar trebui să faci la fel, dacă nu vrei să fim prinși amândoi!