PRINȚESA FUGARĂ. Cronicile Pierduților vol. 1

Cearta

- Tu cu mândria ta stupidă!

- Și tu cu dorința de a te da în spectacol! Ai vreo idee cât de șocat am fost EU când...

- Nu, nu am nicio idee! Nu ne-ai spus că o cunoști, idiotule!

- Încetați amândoi în clipa asta!

- Ieși afară, Dante!

- Tu să ieși afară! Nu sunt camerele tale!

Mă ridic amețită.

Sunt pe un pat.

- Ronan?

Cineva se întoarce.

- Îmi pare rău, hadida. Eu...

Mă uit confuză la el, apoi la Dante.
Înțeleg foarte târziu de ce îmi amintea de Ronan: pentru că au un zâmbet identic și aceleași trăsături, chiar dacă culoarea ochilor diferă.

- Tereus. Ești prințul, șoptesc încă neîncrezătoare.

Ronan oftează.

- Îmi pare rău că afli așa. Pot să-ți explic...

În minte îmi răsare din nou imaginea lui părăsind hanul, fără să se uite înapoi. Tropotul calului, țipătul Elei... lacrimile mele, durerea.

- Îți pare rău? țip la el, cu obrajii arzând de furie. Am văzut când ai plecat cât de rău îți părea!

- Exact! aprobă Dante răutacios, iar Ronan îl privește cu ochi duri.

- Ieși afară, Dante, repetă din nou, iritat.

Mă ridic de pe marginea patului cu ochii arzând de lacrimi.

- Tu să ieși afară! Cine crezi că ești, Ronan? Ce jocuri tâmpite ai impresia că faci?!

Cineva fluieră a mirare. E bărbatul care stătea lângă Regină, și care asistă la discuție cu interes, de pe un fotoliu mai retras.

Numai noi patru suntem în cameră.

- Hadida, lasă-mă să-ți explic...

- Să-ți bagi pe gât toate titlurile astea pompoase! Nu mă interesează și alte minciuni, mulțumesc!

Când pășește mai aproape, mă las pradă slăbiciunii pentru câteva clipe, și inspir cu nesaț mirosul lui.
Apoi îmi amintesc zâmbetul arogant din Sala Tronului.

S-a distrat de minune făcând pe Vânătorul cu mine și eu l-am crezut.

- Nu vorbi cu mine! Lasă-mă în pace! mă răstesc la el, când lacrimile îmi inundă obrajii. Ai idee cât am plâns în seara aia? Ai idee cât a plâns Ela după tine, Ronan?! Chiar te amuză lucrurile astea?

- Nu, îmi spune încet. Nu am vrut să...

- Nu mă interesează! Nu mă interesează nimic!

Privesc în jur, la camera spațioasă în care ne aflăm, și un rând proaspăt de lacrimi îmi inundă obrajii când văd grămezile de cufere din colțul odăii. Cuferele mele, lucrurile mele, pe care am fost nevoită să le trimit înainte să fug, pentru a lăsa impresia că totul decurge conform planului.

- Și tu, și Eldred, continui cu amărăciune. Trebuia să știu că n-ați ajuns în Misk întâmplător. Trebuia să știu!

- Eldred, repetă Ronan confuz. Ce vrei să spui?

Mă uit la el zâmbind cu sarcasm.

- O, nu știai? Îl cheamă Scott de fapt. Și a fost trimis să mă ucidă!