Apocalipsa după Georgescu

1

Prezentarea succintă a lui Marin Georgescu și a subitei sale dorințe. O călătorie întârziată și repercusiunile ei. Unde a ajuns MG?

În Lecce trăia un român cam trecut, nu foarte aproape de pensie, care visa atât în somn cât și cu ochii deschiși la țara natală. Dar veștile despre situația din România, despre viața oamenilor de-acolo, erau uneori dramatice, înspăimântătoare, sau cel puțin dezarmante pentru o călătorie. Avea rude omul, corespondase cu una dintre nepoate însă a dispărut și aceea fără nici o explicație, deși nu o supărase cu nimic, doar își exprimase disponibilitatea să o găzduiască dacă va veni în Italia. Casa lui era deschisă pentru rudele sale. Acestea trăiau, și asta o simțea dincolo de cuvintele pe care le schimbau, în teroare. S-a temut că i-a cauzat neplăceri și a făcut o solicitare la „Biroul de afaceri externe" pentru căutarea rudelor sale pe care le considera persecutate politic, dar, în foarte scurt timp a fost înștiințat că acestea sunt bine mersi doar el, Marin Georgescu, nu era, sau nu se voia să mai fie ruda lor, un nenorocit și un escroc deoarece s-a purtat ca un porc bătrân, înjosindu-i pe toți. „Io? Mamma mia, ma che cosa ho fatto?"

Toate cunoștințele sale despre ceea ce se petrecea în țara aceea balcanică și carpatică, îi parveneau din mass-media, așa că era manipulat mental de o recunoscută influență politică, deoarece statul italian se implicase prin legi în informarea populației, amenințând magnații de presă cu amenzi devasta-toare. Populația avea nevoie de o bună orientare după câte crize fusese nevoită să suporte. Obosiseră cu toții. Prin urmare iată ce știa Marin Georgescu despre ceea ce se întâmpla în țara natală:

Formațiunea politică stăpânitoare, „Mirenda Duru" purta numele mamei șefului de partidă. Acesta se chema chiar „Șef de partidă", nu partid, nu președinte ori secretar general, nici altceva. Era unica partidă pe care o susținea toată națiunea iar el era șef de partidă. Marele Șef nu se numea Duru ci Vasea Metildumane, un nume prea puțin românesc, ciudat s-ar putea spune. Excelența sa domnul Vasea Metildumane vizitase Italia în ciuda aparentei nepăsări a oficialităților, care se opuseseră, la timpul respectiv, privitor la modificarea denumirii acelei țări în „Romania" ceea ce transformase cetățenii ei în „romani", iar acest tupeu siderase locuitorii Romei, celebra urbe (care totuși au continuat să le zică „rumeni" și mai apoi „romeni"). Marele Șef fusese primit cum trebuie de presă și anumiți oameni de afaceri, dorința lui era să vadă mai de-aproape Europa. Singura persoană politică, dar neoficială, care-i luase pulsul fusese maestro Corado di Pappo, prestigiosul cappo di Partito di Popolo care depășise frumos cei optzeci și cinci de ani ai săi în palatul Poporului de pe vicola Circe din periferia Scandicci a Florenței. Dar cui îi păsa de maestrul senil care primise acel garoi masiv cu privirea vicleană și mezalianța trădătoare dintre minusculul său partid și exotica formațiune „Mirenda Duru"? Era un simplu fapt divers. Maestrului i-a plăcut marele șef, în ciuda înfățișării sale, era de o nonșalanță dezarmantă, o mai văzuse doar la dervișul indian Ilmerat Dargoste pe care-l cunoscuse la o serată în casa unui conte de Bellavista, nu mai știa exact care, dervișul fusese invitat doar pentru a întreține buna dispoziție și îi distrase cu modul său frust de a vedea viața și prin comportamentul fără etichetă. He! Și cei doi cercei purtați de Metildumane, prinși unul de celălalt, atârnați la urechea stângă erau de o stranietate asiatică fără precedent în istoria politică europeană.

„Mirenda Duru", formațiunea politică aflată la putere, avea în ceea ce s-ar putea numi „platformă politică", o expresie repetată mai mult decât toate conjuncțiile, „Marele șef", care făcea textul respectiv cam alienat, lipsit de sens. Domnul Georgescu descoperise documentul pe „rette generale", evident exista un portal măreț cu imaginea prietenoasă, paternă, a Șefului. A citit destul, era descris paradisul în termeni picturali, poetici și muzicali pe care-l veghea Metildumane. Phii, ce mai nume de „roman"! Dar să o lăsăm mai moale. La urma urmei pe vremea marii Rome deveniseră cetățeni romani tot felul de indivizi ascunși în cele mai îndepărtate grote. Acum, Roma, deși are mai mulți locuitori, se hrănește cu amintiri. Perioade de dictatură mai trăiseră românii, iar în Istoria țării erau evocări despre timpuri de dictatură luminată când mari patrioți reușiseră să guverneze responsabil aducând vremuri de bunăstare și siguranță populației contemporane. Uite, și în Italia au fost momente de tensiune socială și numeroase scene cu brutalități, chiar el fusese victimă, străinii sunt primii care suferă în vremuri de criză economică, fusese închis aproape doi ani pentru cercetări într-un caz de crimă atroce și, după ce a fost eliberat, statul italian nu a dorit să-și asume vreo vină. L-a dat în judecată pe stat și a fost despăgubit cu o sumă care-i permitea supraviețuirea până la pensie, pentru că nu-și mai găsise de lucru după ce povestea a fost transmisă de toate canalele informative. Fusese achitat însă oamenii obișnuiți știau că el trebuia să fie asasinul și nu o femeie italiană. Cum să facă o femeie așa ceva?!