Apocalipsa după Georgescu

9

Umbra lui Hitler înMoldova. Acces urgent la Scaraoţki. Drama unui înger chior

Trenul s-a dus poticnit, a scos un strigăt de adio și a continuat parcursul șerpuit către gara unde era așteptat. Afară ploua. Georgescu fusese aruncat în bălțile strânse pe marginea unui drum de țară. Era totuși un om prea bătrân pentru asemenea aventuri.

S-a lăsat o liniște relativă. Departe, dinspre norul acela de lumină se auzea cântând un cocoș deși abia dacă era trei, trei și jumătate noaptea. Suna ca și cum înghițise apă. Apoi... parcă un lup. A urlat prelung, penetrant, înspăimântător. Georgescu era un pachet deformat, strâns ca o grămadă de boarfe înmuiate. Nu avea curaj să se miște. Corpul său era tot o durere. S-ar fi târât ca o râmă, dacă n-ar fi cerut efort și asta, s-ar fi strecurat, s-ar fi rostogolit... Numai să nu descopere o gaură în cap, femurul pocnit în două locuri, genunchiul dislocat, mâinile făcute zob, bazinul spart și toate coastele rupte... Ah, sistemul osos, scheletul nostru, cel care ne face atât de aspectuoși..., cât de fragil este, la o adică! Parcă n-ar fi dorit să fie sfâșiat de lupi, iar această urmă de voință l-a făcut să se întindă spre unul dintre stâlpii de lemn, uzi, putrezi. E, dacă reușise lucrul ăsta, oricât de anevoie și de mult timp ar fi consumat, înseamnă că merita să încerce mersul biped. Să se prindă de stâlp, să se salte, hop și-așa! Asta e, poți vedea mai departe. Omul, ce animal ciudat! Doi pași, trei,... Bătrânele sale ciolane rezistaseră. S-o fi rupt ceva interior? Vai ce-l durea corpul, icnea, se poticnea,... „Și-acum, ce să fac?" Era murat în apă și noroi, a început să tremure de frig, dar, consolatoriu, a descoperit geanta sa nu departe de locul unde se prăbușise. O ținuse la piept și se desprinsese din nou. Ar fi mers către localitate dar se temea că, fiind noapte, singurele persoane pe care le putea găsi pe drum ar fi fost câini, sau lupi..., nu oameni. S-a mișcat greu pe mijlocul căii ferate, de pe o traversă pe alta, a așezat geanta pe creștetul capului să-i protejeze precar inteligența și într-o jumătate încheiată de oră a ajuns la un spațiu îngrădit unde erau depozitate traverse de beton și ceva pietriș. Datorită vremii ploioase chiar și potăile se ascundeau prin cotloane astfel încât și-a permis să înainteze până la ruina gării. „Frate, ce dărâmătură!", îi zise alterego-ului din el. Erau două lumini suspecte care-i arătau toată nenorocirea aceea de casă, se mișcau asemenea unor ochi șașii, iar „celălalt" avu o presimțire, și-i spuse: „Alea sunt proiectoare." Stătu să-și pună de acord gândurile. Oare nu era acolo un punct de frontieră? Prin urmare fusese aruncat din tren în Romania, țara slatanilor! Ei, dacă era așa, cum să treacă dincolo de „pământul nimănui", arătura aia trasă pentru a lua amprenta pantofilor...? Mai merse puțin înainte când auzi în spatele său un urlet gutural:

– Stoi! Stoi, n-auzi?

Se întoarse. Un individ cu o scufie, ca un prezervativ, pe cap și o puşcă automată prinsă cu, cu ce era prinsă? parcă un cordon de mațe, pe umăr, îndreptată către el.

– Stoi că trag, pac-pac!

– Am stat, îi spuse Georgescu și ridică mâinile.

– Tu iăş' ostaticu' mă-ăi... mă-ăi vineticuli, măi! T-aştipt d-o uorî! Di şe-ai întârziet? urlă, apoi repetă aproape în șoaptă: Da' di și-ai întârziet măi?

– Am fost reținut, zise repede Georgescu. Am avut probleme. Uitați cum m-am înnămolit!

– Phii! Ca puorcu', zise omul și dădu repede din mână, apoi privi în dreapta și-n stânga: Uşş! Uşş! Să ţini di mini o păsăricî, 'r-ar a dreac-cu' ea sî fii! Uş! O viezi?

Georgescu nu știa dacă trebuie să aprobe ori să tacă... Bine mai ajunsese! Era la discreția unui individ cu păsărici la cap!

– Îmi iertați o sugestie, spuse precaut, ar fi mai bine să asigurați arma. Vedeți?, nu e pusă piedica.