Apocalipsa după Georgescu

5

Nu mai este nimic de găsit. Cum poate fi recunoscut Mihai Dinuţ? Aglomerația Lumii noi și o întâmplare cu negustori

A rămas în apropiere dar în spatele echipelor de intervenție. Privi cum se încerca îndepărtarea acoperișului. Oamenii care au intrat să ajute erau chestionați de polițiști. Unde era Edi? Și ce să-i spună? Că i-a murit nevasta? El cum se salvase? Marin Georgescu se simți un nenorocit, un individ lipsit de recunoștință. A plecat de-acolo, n-ar fi fost nevoie de el, putea să-i provoace mai mult rău bietului Edi fiindcă adăpostise un proscris deși cunoștea aproape totul despre el. A ieșit pe Splaiul Dâmboviței și a înaintat spre Piața Eroilor, cum se va fi numit mai nou. Să meargă cu metroul? Nu mai era costumat în popă. Chiar dacă îmbrăcămintea sa era mai scurtă, își suflecase mânecile cămășii, purta o vestă din tricot..., totuși avea o înfățișare decentă. Era curat. A plecat pe jos. Reuși să treacă pe lângă Academia militară, clădirea aceea exista acolo, cu tot cu statuie, ajunse în bulevard și continuă drumul său, traversă, apoi tot înainte. Fusese reluată alimentarea electrică a orașului, pe lângă el circulau troleibuzele și a văzut că funcționau semafoarele. Ajunse la un rond și acolo se zăpăci. Nu era nici un semn de orientare, nici un anunț de străzi. Știa doar că orașul nu mai avea cartiere. Denumirea lor nu se păstrase. Cum să întrebe? Porni pe unul dintre bulevarde. O intrare anostă cu un mare teren viran, pârlogit, pe care pășteau caprele. Puțin mai departe două echipe de fotbaliști se tăvăleau într-o grămadă furioasă de oameni și ceva mai încolo văzu și zidurile unei cazărmi. La intrarea în cartier erau niște unități militare... Parcă. Nici pe dreapta nu era un peisaj mai atrăgător. Câteva depozite cu materiale de construcție aveau pe garduri desene cu diverse organe, probabil de om, în situații obscene. În mod uimitor nu erau și înscrisuri. Doar poze. Totuși... Văzu panoul mare cu fața radioasă a patronului acelei urbe. Mare? Uriaș! Ocupa centrul bulevardului, iar mașinile și... bineînțeles, căruțele, se strecurau lateral pe un singur sens de înaintare. Imaginea se repeta pe partea cealaltă, identic, deoarece era simetrică, tabloul era prins de stâlpi pe centru și în afara străzii, pe trotuar. Unde era marele cartier? Strada largă era destul de populată. Georgescu nu uită că era zi liberă, de sărbătoare laică și religioasă și se întrebă dacă era deschis vreun magazin. Și ce? Dacă ar fi găsit ceva de lucru? Măcar una-două zile. Nu avea nici un ban să cumpere de mâncare în caz că nu-și găsea rudele. Era încă un om puternic, ar fi cărat și saci... Nu cei mai mari. Intră în localul cu un cap de miel imprimat pe fronton, o sală de mese și o linie de „autoservire", care nu funcționa din lipsă de mâncare. Georgescu bău apă cu un pahar. A turnat dintr-o sticlă alăturată.

– Nu ceri voie domnu'? Intri-așa? Dă și mie un pahar dă apă, na!

– Am greșit, recunoscu.

– Păi vezi? Ce vrei? Da' azi e ziua Mirenda. Să fie pentru sufletu' la poradelu' meo!

Era o femeie foarte neagră la față, smolită, cu cearcăne ca doliul pe care-l purta și nu conteni să vorbească:

– Și zici că nu vrei altceva?

– Ce să vreau?

– Țigări, vişchi, și tărie d-aia rusă, vodcă, vinuri care e mai multe și... ți se eliberează pentru tine şî o femeie ca-n filme, să mor io! Ce consideri?

– De mâncare?

– Na! Ce să vede!

Adică nimic.

– Nu, zise și mulțumi. Căutam ceva de lucru...

– A-a! Păi de ce n-ai zis dă la-nceput așa? Te pui la cârcă? Am oameni la cârat, puiu' meo! Îți dau trei parai la zi. Acu' dacă vii la ora asta... azi numa' doi.