#4 Intre bine si tine (Seria Dark Valley)

2. Zeny. Defilari si voma in par.

               Zeny

               Dacă dormisem doua ore era mare minune. Ajunsesem acasă mult după miezul noptii, dar n-am putut sa inchid un ochi pana spre dimineața. Managerul meu ma trezise cu noaptea in cap, intr-o zi de sâmbătă, ticalosul naibi.
               "Trebuie sa vorbim. Ești disponibilă?" Ma intreba imediat ce apăsase butonul de deschidere a apelului.
               "Ar fi trebuit sa imi dai un mesaj in care sa ma intrebi asta inainte sa ma suni la prima ora a diminetii. Ce naiba vrei?" Am țipat furioasa.
               "Organizatorii m-au sunat acum. Vor sa defilezi saptamana viitoare in Milano." Ma anunta entuziasmat.
               "Si de ce nu ai confirmat, Chad? De ce naiba ma intrebi asa ceva? Ce idiot ar refuza?" Am pufnit neincrezatoare ridicându-ma in capul oaselor.
               "Am crezut ca e mai bine da te intreb. Timpul tau e mai limitat acum decat inainte." Imi spuse pe post de explicație.
               "Timpul meu e mai limitat decat inainte dar cariera mea e la apogeu. Lunile de absenta nu mi-au adus nici un beneficiu, așa ca nu mai refuza oferte de nerefuzat! Suna-i pe organizatori si spune-le ca o sa urc pe podium."
               "Atunci pot sa prelungesc si contractele de imagine suspendate in primăvara?" Chitaii netotul.
               "Dacă nu vrei sa fii șomer pana la sfarsitul zilei atunci te sfatuiesc sa o faci." I-am cerut si i-am inchid telefonul inainte de a apuca sa mai spună altceva.
               M-am trântit inapoi pe perna cu toate ca eram constienta ca nu voi mai putea inchide nici un ochi. Camera mea fusese modificata inainte de a ma intoarce in Dark Valley iar patul din camera de oaspeti era de rahat. Pentru ca ajunsesem tarziu seara trecuta si eram foarte agitata am preferat sa dorm aici. Fusese o decizie a naibi de proasta.
               Zgomotele de pe partea cealalta a usii ce ajungeau tocmai din sufragerie m-au făcut sa intru in alerta. Ce era cu toată agitatia aceea? Am sarit din pat ca arsa si mi-am pus din mers halatul peste pijama. M-am năpustit pe usa si in jos pe scări. Casa mea era mult mai mica decat cele ale prietenilor mei, dar era comoda si primitoare. Părinții mei nu intorceau munti de bani precum părinții lor: mama era profesoara la liceu iar tata fusese comandant in armata aeriana pana nu de mult.
               M-am oprit in usa sufrageriei panicata, incercand sa înțeleg ce vedeam. Mama, tata si bunica din partea mamei stăteau aplecați peste canapea si se scalambaiau in toate felurile posibile si imposibile. Mi-a venit inima la loc, dar tot nu puteam sa respir.
               M-am strecurat printre mama si bunica si am intins mainile, am apucat si le-am tras imediat inapoi spre pieptul meu.
               "Ce faceti aici?" Am întrebat revoltata. "De ce stați gramada pe el?"
               "Incerca sa vorbească." Ma anunta mama chitaind.
               M-am incruntat in directia ei de parca ii mai crescuse un cap.
               "N-are nici macar o luna." I-am amintit sec. "Nu poate sa vorbească. Nici sa meargă, sa deseneze sau sa facă clătite."
               "Ei, si? Tu ai spus primul cuvant la trei luni iar copii din ziua de azi se dezvolta mult mai repede." Ma informa mama atotstiutoare.
               Mi-am dat ochii peste cap si am trecut printre ei, pornind spre scări.
               "Este bebelus si o sa rămână asa mult timp de acum inainte." I-am anuntat peste umar. "Va rog sa nu-l mai îngrămăditi pe fiul meu intr-un colt!"
               "Dacă ne-ai spune cine e tatăl lui poate ne-am da seama cat de repede o sa vorbească." Striga tata in urma mea, dar l-am ignorat.
               Am urcat in camera lui care fusese a mea si pe care o imparteam. L-am asezat pe pat si m-am holbat la el cu un zambet idiot pe buze. Era incredibil cat de mult de schimbase de când se născuse si nu-mi puteam lua ochii de la el. Habar n-aveam ce urma sa fac când voi fi plecată in toată lumea pentru defilări. Sa il fi luat cu mine nu era o optiune de luat in calcul in primul rând pentru ca era incomod, obositor si nu voiam sa ii creez disconfort. In al doilea rând pentru ca nimeni nu trebuia sa stie despre el inafara de familia mea si managerul căruia nu am avut cum sa ii ascult. Nimeni!!!
               Bebelusul meu se născuse cu aproape o luna in urma in New York. Cantarise trei kilograme si avusese cincizeci si cinci de centimetrii. Doctorii au spus ca este un bebelus foarte lung, lucru de așteptat după părerea mea. Ambii lui părinți erau inalti, deci cum ar fi putut fi altfel? Erw un copil foarte cuminte care mânca, dormea si se uita lung si ganditor pe pereți de parca ar fi cunoscut toate secretele lumii. Mi se parea o oaza de liniste, pace si iubire. Eram iremediabil si pentru totdeauna îndrăgostită de el. Era mica mea lume, fara început si sfârșit iar eu ardeam de nerabdare sa trecem împreuna prin toate momentele pe care viata ni le pregătise.
               Trecuse mult timp de când ma holbam la el când a început sa se miste si sa deschidă incet ochii. Am privit fascinata tot procesul de trezire, de la foiala si întindere, la grimasele adorabile si scancetele ca de pisica. Odată treaz si-a fixat ochii asupra mea si a plescait nerăbdător din buze.
               "Buna, micutule." I-am spus incet si l-am luat in brațe. "Ti-e foame? Haide, e ora mesei." Am continuat sa mormai in timp ce eliberam drumul intre copilul flamand si sursa de hrana.
               S-a agățat cu ambele mânuțe minuscule de mine si a dat agitat din cap pana când a simtit sanul si a început sa sugă. Totul era fascinant la el. Fiecare gest, fiecare miscare, fiecare mimica surprinsa a fetei. Parul lui era negru ca noaptea, la fel si ochii.
               La fel ca ai tatalui sau.
                Numai ca Alexander nu avea un tata. Avea o liniuța in certificatul de naștere, atâta tot. Insa ma avea pe mine si știam ca o sa ne descurcam. Trebuia sa ne descurcam.
               "Ti-a fost dor de mine? Eu am murit de dorul tau seara trecuta!" I-am spus pupandu-i mânuțele. "Bunicii au avut grija de tine, nu-i așa? Toată lumea te iubește foarte mult pentru ca ești cel mai adorabil bebelus din lume! Da, așa ești!" Am chitait, chicotit si cantat.
               Telefonul meu a sunat inainte de a termina Alexander de mâncat. Numele lui Amery a umplut ecranul. Pentru o clipa am fost gata sa inchid, dar m-am răzgândit si am decis sa risc.
               "Buna dimineața, viitoare doamna Keighton." I-am urat chicotind.
               "Oh, Doamne, încă nu-mi vine sa cred!" A chitait de la capatul liniei. "Ma holbez la inelul asta de seara trecuta si am impresia ca a fost doar un vis."
               "Sa speram ca nu e, caci altfel nu il văd bine pe Ethan." Am ras amuzata imaginându-mi o asemenea scena.
               "Oh, mie-mi zici?" Rase si Amery tinându-mi isonul. "M-am bucurat mult ca ai venit aseară. Sper ca nu ai de gând sa mai pleci prea curand, nu?"
               "Nu intentionez, cel putin nu mai mult decat inainte. Câte o prezentare, câte o ședințe foto. Nimic mai mult." Am asigurat-o.
               "E minunat. Sunt atat de fericita incat am impresia ca plutesc pe un norisor deasupra cerului!" Recunoscu cu o voce ciudat de pitigaiata.
               "Ma bucur ca ești fericita, Amery." I-am spus sincer si din inima.
               "Chiar sunt. As fi si mai fericita dacă prietenele mele mi-ar tine companie la o cafea si o sesiune de bârfe."
               Am aruncat o privire la ceas. Alexander mai avea cel putin zece minute pana s-ar fi saturat, trebuia sa pompez laptele ramas in sani, sa il schimb, sa imi fac un dus si sa ma pregatesc.
               "Ne vedem in doua ore la Pearls?" I-am propus cu jumatate de gura.
                "Doua ore?" Pufni ea. "Eu înțeleg ca ești model si tot tacâmul, dar doua ore de pregătire ca sa iesi la o cafea e foarte mult, Zen."
               Mi-am dat ochii peste cap si mi-am muscat buzele. Doua ore de pregătire cu un bebelus nou născut in preajma erau al naibi de putine.
               "Ne vedem acolo." I-am spus si am închis inainte de a avea timp sa protesteze.
               Nu am apucat sa las telefonul din mana inainte ca bebelusul sa înceapă sa plângă. Habar n-am ce forte divine vegheau asupra mea, dar dacă ar fi făcut asta cu zece secunde in urma atunci cele doua ore de pregătire pentru o cafea ar fi fost ultimul lucru asupra căruia m-ar fi luat Amery la intrebari. L-am ridicat pe umar ca sa ragaie. A vomitat pe tot spatele meu si pe par. Am închis ochii si am oftat.
               "E in regula, bebe. O jumatate de ora in plus sau in minus nu o sa o omoare pe Mătușa Amery." L-am asigurat si am început o serie interminabila de pupaceala.
               Alex era o amintire continua a universului pentru spernata, dragoste si întâmplări fericite, caci asta era el, o întâmplare fericita. Totuși era si o promisiune dureroasa: n-aveam sa uit niciodată trecutul.
               Ori de câte ori ma uitam in ochii fiului meu ii vedeam pe ai tatalui sau.
               De fiecare data când Alex se uita la mine aveam impresia ca  din spatele ochilor sai negrii sta la panda Dean Morrigan.